Anul XVI Nr. 208
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n iulie 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în
Daniel Şandru
Iaşul istoric şi cultural ca preambul al Centenarului
Centenar Dada. Tristan Tzara, Şapte manifeste DADAPagini coordonate de Radu VancuOpinii semnate de Cosmin Perţa, Andrei C. Șerban, Ioan Șerbu, Răzvan Ţupa și Yigru Zeltil n
FOCUS 8‑9
EXCLUSIV 21
Grand Baz’Art, un festival cât o lume n
Cosmin Ciotloş
Supravieţuitorul n
ACTUALITATEA LITERARĂ 23
5 948492 050088 70061
DOSAR 4‑6
75 de ani. Evenimente de comemorare a victimelor Pogromului de la IaşiOpinii semnate de Ovidiu Gherasim‑Proca și Raluca VârlanInterviuri cu Olga Ștefan și Caroline François n
INTERVIU 12‑13
Ştefan Afloroaei:„Realitatea comportă o latură fictivă, iar ficţiunea este într‑o privinţă realitate, exact ca într‑o reprezentaţie dramatică” n
ACTUALITATEA 3
Festivaluri de Film Istoric: Râşnov şi Bucovina n
Discuţiile legate de apropiata sărbătorire a României Cen
tenare, ce va avea punctul culminant în 2018 și pentru organizarea căreia la nivelul Guvernului a fost instituit deja un departament special, ar trebui să preocupe, cred, cel puţin reprezentanţii – deopotrivă administrativi, academici și intelectuali – ai orașelor care, în afara Capitalei, au contat istoric în procesul de înfăptuire a Marii Uniri. Iașul este, fără îndoială, unul dintre aceste orașe. În fond, de aici sa dat tonul politic al Marii Uniri, așa cum se întâmplase, cu 59 de ani înainte, și în cazul Unirii Principatelor. Ca atare, depășind statutul – destinat, la nivel de etichetă, să producă un „efect de compensaţie” și devenit între timp cam prăfuit – de „capitală a culturii”, Iașul are acum oportunitatea ca, și din punct de vedere istoric, să recupereze o foarte importantă componentă identitară, legată în mod direct de construcţia României moderne. Desigur că, pe această temă, există lucrări academice prestigioase, după cum există eforturi instituţionale de întreţinere a memoriei comunitare. Dar, dacă acestea nu ajung la publicul larg, fie acesta din Iași ori, mai cu seamă, din afara sa, ele
sunt condamnate să rămână niște fișiere plasate întro zonă de nișă.
Să nenţelegem: nu sunt adeptul festivismului, mai cu seamă pentru faptul că avem un spaţiu public în care politicienii sunt obișnuiţi să transforme orice rememorare istorică sau culturală întrun exerciţiu de imagine. Sper, în acest sens, că, la nivel naţional, evenimentele organizate cu prilejul sărbătoririi Centenarului nu vor consta doar în marșuri, defilări, discursuri cu iz patriotard și, eventual, niscaiva tăieri de panglici. Recuperarea onestă a trecutului e necesară, după cum restaurarea simbolurilor istorice semnificative ale României și repunerea lor în circuitul public reprezintă o urgenţă. Dincolo de acestea, sărbătoarea Centenarului trebuie să reprezinte, pentru întreaga societate românească, un moment în care să reflectăm cu atenţie la prezent și mai cu seamă la viitor.
Din această perspectivă, consider că, fiind un reper cultural și istoric în procesul de construcţie a României moderne, Iașul poate deveni, în perioada 20162018, un cadru civic în care să fie marcate, în preambulul Centenarului, momentele – unele tragice – care au pregătit apariţia României Mari. Nu discursul naţionalist, degrabă vărsător de lacrimi, ar trebui să
ocupe aici podiumul, ci reflecţia sinceră cu privire la trecut, abordarea realistă a prezentului și proiecţia pragmatică a viitorului, astfel încât, ca și în urmă cu aproape 100 de ani, ca și în urmă cu 157 de ani, Iașul să fie nu numai parte, ci și generator al unui proiect de ţară. În legătură cu sărbătoarea Centenarului, argumentul fundamental al acestui oraș este acela că, între 1916 și 1918, Iașul a fost Capitală a Regatului. Suntem obișnuiţi ca, atunci când apar referinţe la acest statut, săl înţelegem în sensul unei capitale „a pribegiei”. Privind în urmă, parcurgând jurnale și alte mărturii din epocă, putem considera că atunci Iașul a fost, de fapt, o capitală a renașterii speranţei. E cazul așadar ca Iașul săși asume această componentă identitară, mai ales că în 2016 se vor împlini, la 25 noiembrie, 100 de ani de la momentul în care autorităţile statului român sau mutat aici, dată fiind ocuparea Bucureștiului de trupele germane. Iar această asumare poate avea un început simplu: după știinţa mea, în tot acest secol scurs, din motive pe care nu le înţeleg, nimeni nu sa arătat dispus să semnifice, așa cum ar fi fost firesc, locurile în care au funcţionat în acea scurtă, dar intensă perioadă instituţiile fundamentale ale statului român.
www.revistatimpul.ro iulie 2016
Conturi deschise de Filiala București a O.A.R.
Cont în lei:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741BIC: RZBRROBU
Cont în Euro:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759BIC: RZBRROBU
Director:Daniel Şandru
Redactor‑şef:George Bondor
Redactor‑şef adjunct:Gabriel Cheşcu
Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub
Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu
Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloş, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea
Redacţia:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîşmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)
Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.
Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareş, nr. 2, Iaşi – 700126Tel.: 0040 (232) 277998
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597
E‑mail: [email protected]/RevistaTimpul.ro
Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.
Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).
Această ediţie apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Iaşi şi al Ministerului Culturii.
Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:
2 | ACTUALITATE
Pagini realizate de Andrei Giurgia
20 de ani cu muzică jazz la Gărâna
În cele două decenii de festival sa cultivat o diversitate a jazzului la cea mai înaltă
calitate, iar organizatorii au oferit publicului concerte legendare de jazz nordic, american, oriental, occidental și românesc. Totul în spiritul unei libertăţi aparte, care definește identitatea celor prezenţi an de an la Gărâna, considerat un fel de „Woodstock” contemporan. Dea lungul timpului, vremea capricioasă nu a diminuat cu nimic atmosfera. Dimpotrivă, ia ambiţionat pe participanţi să facă parte dintre cei – nu puţini – „aleși”.
O istorie în ritm de jazz
În 2003, a urcat pe scenă primul mare artist care a introdus Gărâna Jazz Festival în circuitul festivalurilor internaţionale: muzicianul german Eberhard Weber. În 2004, festivalul sa mutat în Poiana Lupului și a început să aducă artiști din afara ţării întrun număr foarte mare. În 2007 au participat 13 trupe de jazz, dintre care șase internaţionale, din America, Franţa, Rusia și Polonia: Eldad Tarmu Jazz Ensemble, Scott Henderson, Nguyên Lê, Viktoria Tolstoy, Maciej Sikała Trio, Jan Garbarek Group.
Trei scene, 23 de trupe, 90 de artişti
Anul acesta, Festivalul de la Gărâna a avut trei scene (Poiana Lupului, Hanul La Răscruce și Biserica Catolică din satul Văliug), 23 de trupe și 90 de artiști. A fost un mix de jazz american, occidental, oriental și nordic. Olandezul Yuri Honing a împărţit scena în prima zi a festivalului cu suedezul Magnus Öström și portughezul Carlos Bica. Alte concerte au fost susţinute de Wojtek Mazolewski Quintet, Kari Ikonen Trio, Louis Sclavis Atlas Trio, Food, KTU, Kurt Rosenwinkel, Arild Andersen, Helge Lien, Nils Petter Molvær și mulţi alţii. În ultima seară, scena ia aparţinut legendarului Jack DeJohnette, unul dintre cei mai influenţi muzicieni ai lumii.
În cadrul ediţiei de anul acesta, pe lângă concerte, iubitorii acestui gen muzical au avut parte și de alte evenimente. Au fost lansate albumele de jazz Corindeni (Mircea Tiberian și Maria Răducanu), The Pale Dot (Mircea Tiberian și Toma Dimitriu) și White Dragon (Mircea Tiberian și Liviu Butoi). Duminică, pe 10 iulie, Liviu Butoi a lansat albumul Three Times Seven, realizat în colaborare cu grupul French Connection, iar cu o zi înainte, trupa de teatru „Auăleu” a prezentat celebrul Circus Mundi, o reprezentare a lumii contemporane, care
Gărâna Jazz Festival a demarat în anul 1997, ca un jam session improvizat la Hanul La Răscruce, transformând un sat din Munţii Semenic în locaţia celui mai important eveniment de open air jazz din Europa Centrală şi de Est. Între 7 şi 11 iulie a fost mare agitaţie în satul de munte care a găzduit, de‑a lungul
timpului, zeci de mii de iubitori de jazz, dar şi un număr impresionant de artişti.
a stârnit hohote de râs. De asemenea, Fundaţia Culturală „Jazz Banat” a lansat a doua parte a documentarului In the Middle of Nowhere, ce marchează evoluţia
Gărâna Jazz Festival din ultimele două decenii.
În fiecare an, la Gărâna, iubitorii muzicii jazz scriu istoria acestui gen cu o pasiune de nedescris.
nr. 208 www.revistatimpul.ro
ACTUALITATE | 3
Zile şi nopţi cu filme în inima Bucovinei
Organizatorii Zilelor Filmului Istoric în Bucovina șiau propus să promo
veze cultura istorică și arta cinematografică, valorificând totodată potenţialul turistic al celor mai interesante locuri din Bucovina. De fapt, orice festival de acest gen își dorește săi facă pe oameni să revină în acele locuri, să le creeze stări reconfortante și amintiri plăcute. De altfel, filmul de promovare a evenimentului are în primplan câţiva tineri bucovineni care vorbesc despre frumuseţile locului și despre evenimentele speciale pregătite de organizatorii Zilelor Filmului Istoric în Bucovina.
Temele principale ale conferinţelor ce vor avea loc în cadrul festivalului sunt reprezentate de o serie de aniversări și comemorări din acest an: 100 de ani de
la intrarea României în Primul Război Mondial, 30 de ani de la moartea lui Mircea Eliade și 150 de ani de la adoptarea Primei Constituţii a României și de la Instaurarea Casei Regale de HohenzollernSigmaringen în România.
Din lista filmelor propuse spre vizionare menţionăm: Aferim! (regia: Radu Jude, 2015), Fiul lui Saul (regia: László Nemes, 2015), La Grande Illusion (regia: Jean Renoir, 1937), Domnișoara Christina (regia: Alexandru Matei,
2013). Proiecţiile vor avea loc în următoarele locaţii: Cetatea de Scaun, Muzeul de Istorie și Hanul Domnesc din municipiul Suceava (1517 august), Casa de Cultură și Complexul Aquarius din municipiul Câmpulung Moldovenesc (1819 august), Casa de Cultură, Sala Oglinzilor a Primăriei, Grădina Cazinoului din Parcul Central, Pârtia Veveriţa și Centrul Vechi din orașul Vatra Dornei (1925 august).
La conferinţele din cadrul festivalului sunt invitate nume
sonore ale cinematografiei românești, ale criticii de profil, precum și ale vieţii publice: regizorii Nae Caranfil și Nicolae Mărgineanu, actriţa Maia Morgenstern, jurnalistul Cristian Tudor Popescu, judecătorul Cristi Danileţ și istoricul Cosmin Budeancă. Din programul Zilelor Filmului Istoric în Bucovina fac parte și concertele celor de la Viţa de Vie, Ad Hoc, Trei Parale și Zestrea.
Întâlniri, tineri, întâmplări istorice
Tinerii sunt invitaţi să participe la atelierele dedicate istoriei, cinematografiei,
tehnicilor fotovideo și comunicării. De asemenea, la Zilele Filmului Istoric în Bucovina vor fi prezentate piese de teatru în aer liber și un târg de carte.
Mai multe detalii despre programul seriei de evenimente pot fi găsite pe siteul Asociaţiei Culturale „Eric Voegelin”, www.eric voegelin.ro.
Zilele Filmului Istoric în Bucovina / Mitteleuropa Film Festival
Între 15 şi 25 august, ediţia a II‑a a Festivalului „Zilele Filmului Istoric în Bucovina” se va desfăşura în trei oraşe moldave: Suceava, Câmpulung şi Vatra Dornei. Pe lângă producţii cinematografice, vor fi organizate concerte, conferinţe şi ateliere. Organizatorii au propus un program variat: peste 60 de filme, unele premiate la nivel internaţional şi aşteptate pe marile ecrane. Evenimentul este organizat
de Asociaţia Culturală „Eric Voegelin”, în parteneriat cu mai multe instituţii locale, şi se adresează cinefililor iubitori de aerul curat al muntelui şi de locuri neconvenţionale pentru vizionări cinematografice.
Festivalul de Film Istoric Râşnov, ediţia a VIII‑a
Filme istorice de interes la FFIR 2016
Dintre recomandările ce nu trebuie ratate, menţionăm Dosarele Petrov, un film
ce are la bază vechea poveste despre Faust (reprezentat aici de actorul Alexandru Petrov) și Mefisto (reprezentat de Markov, o cunoștinţă veche dea sa, fost director al Serviciilor Secrete și actual om de afaceri de succes).
Pelicula La supplication are la bază cartea scriitoarei Svetlana Alexievici (laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015) și vorbește despre lumea din perioada Cernobîlului. Personajele filmului sunt oameni de știinţă, profesori, jurnaliști, cupluri și copii, care își povestesc viaţa, iar apoi descriu catastrofa.
Filmul Materik îl are în prim plan pe Vasile Kovaliov, ultimul supravieţuitor cu origini basarabene al severelor lagăre de la Kolîma, din Orientul Îndepărtat Rus. Eroul trăiește singur, întro garsonieră și își câștigă existenţa muncind ca paznic la o staţie electrică.
O altă recomandare este cel mai recent documentar al regizorului Radu Gabrea, Împărăteasa
roșie – Viaţa și aventurile Anei, care o aduce în centrul atenţiei pe Ana Pauker și care, conform declaraţiilor regizorului, își propune să aducă la lumină adevărata ei biografie. Filmul prezintă opiniile unor cunoscuţi istorici și politologi, cum ar fi Robert Levy, Liviu Rotman, Adrian Cioroianu și Vladimir Tismăneanu, referitoare la această importantă și controversată personalitate istorică.
(R)Evolution la Râşnov, timp de zece zile
La FFIR vor mai avea loc expoziţii, un târg de carte, concerte, peste zece eveni
mente speciale și Școala de Vară Astra. Tema principală a FFIR 2016 este „(R)Evolution”. „Ediţia de anul acesta cuprinde toate ingredientele necesare unui eveni ment cultural memorabil, cu o selecţie de filme și evenimente diverse, ce răspund tuturor preferinţelor participanţilor. Tema este una puternică, «(R)Evolution», pentru că ne dorim să marcăm momente importante din istoria mondială, dar și din muzică și film. De anul acesta, vom avea și o nouă locaţie, Piaţa Unirii
din Râșnov, unde vor avea loc evenimente marca FFIR, pentru că neam dorit să venim și mai aproape de locuitorii din zonă”, a declarat Mihai Dragomir, coordonatorul Festivalului de Film Istoric Râșnov.
Deschiderea oficială a FFIR 2016 va fi făcută de Liviu Jicman, vicepreședintele Institutului Cultural Român, și Nicolae Pepene, directorul Muzeului de Istorie din Brașov și al Festivalului de Film Istoric Râșnov. Printre lectorii așteptaţi anul acesta la Râșnov se numără Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite ale Americii, Paul Brummel, ambasadorul Marii Britanii, și Sergiu Celac, politician, fost ministru de Externe și fost
ambasador al României în Marea Britanie. Sorin Gabriel Cozma, șeful Direcţiei Generale de Prevenire și Combatere a Terorismului din cadrul SRI, care le va vorbi studenţilor din cadrul Școlii de Vară Astra despre terorismul modern, o temă ce va fi dezbătută și de Liviu Tofan, directorul Institutului Român pentru Istorie Recentă, expertul în securitate Rufin Zamfir și lect.dr. Marius Lazăr, de la Universitatea „BabeșBolyai”.
De la FFIR nu vor lipsi istoricii Adrian Cioroianu, Horia Șerbănescu, Georgeta Filitti și Theodor Paleologu, jurnalistul și diplomatul Sever Voinescu, cercetătorul Cosmin Budeancă și consilierul prezidenţial Ligia
Deca. Producătorul Ada Solomon, directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile și actorul Andi Vasluianu vor vorbi despre cei 15 ani ai „Noului Val” al cinematografiei românești.
În privinţa concertelor, programul este la fel de diversificat. Pe 5 august, pe scena din grădina Cetăţii Râșnov vor urca Dan Byron și Luiza Zan, iar pe 6 august scena va fi ocupată de Vali Răcilă, Raul Kusak și Hanno Höfer. Dea lungul celor zece zile de festival, vor mai urca pe scenă trupele Domino, Innuendo Trio, Icon Arts Percussion Group, cvartetul Solaris și ansamblul Flauto Dolce. Biserica Evanghelică din Râșnov va găzdui pe 30 iulie un spectacol de muzică elisabetană și versuri de Shakespeare, invitată specială fiind actriţa Daniela Nane.
Festivalul de Film Istoric Râșnov a obișnuit publicul cu filme bune, cu invitaţi de marcă ai intelectualităţii românești, dar și cu originalitate în ceea ce privește evenimentele speciale pe care lea organizat ani la rând. Din programul divers al festivalului, oricine va trece prin Râșnov în perioada 29 iulie – 7 august va putea să aleagă o proiecţie sau un alt eveniment care să fie pe gustul său.
Anul acesta, între 29 iulie şi 7 august, Râşnovul redevine gazda filmului istoric. Festivalul se va bucura de un oraş aproape complet „schimbat la faţă”, pregătit să întâlnească personalităţile care vor veni pentru prima dată sau pe cele care vor reveni în oraşul de sub cetate. Organizatorii promit, ca în fiecare an, zece zile cu filme şi invitaţi de excepţie. Vor fi peste 40 de producţii, ce vor putea fi vizionate la cinematograful „Amza Pellea” sau pe ecranul montat în aer liber din Piaţa Unirii şi din Grădina Cetăţii.
www.revistatimpul.ro iulie 2016
4 | DOSAR
Olga Ștefan trăiește și activează în Elveţia. Sa născut la București, a copi
lărit și a studiat în Statele Unite. A fost director executiv al Chicago Artists’ Coalition și al Around the Coyote Arts Festival. A organizat, printre altele, expoziţii colective ce revin insistent asupra subiectului identităţii, precum Laughter and Forgetting (București), Guess Who’s Coming to Dinner: Hospitality as Artistic Practice (Zürich), Few Were Happy with their Condition: Video and Photography in Romania (Chicago).
Mai mult decât orice altceva, expoziţia referitoare la pogromul din 1941 este rezultatul căutărilor identitare. Nucleul ei este biografic, dezvoltânduse în jurul unei serii de convorbiri documentate prin film. Fragmente înregistrate ale acestor conversaţii apropiate sunt expuse public, reprezentând audiovizual încercarea uneori lipsită de succes de a lupta cu uitarea. Întreaga naraţiune curatorială stă sub semnul fragmentarului. Memoria este fragmentată, este segmentată de lacune, digresiuni, substituiri. Atunci când vieţile sunt frânte traumatic apar rupturi ireparabile. Pentru supravieţuitorii violenţei criminale îndreptate împotriva evreilor ieșeni, una dintre cele mai importante tensiuni existenţiale vine din faptul că opţiunea terapeutică a uitării intră în contradicţie cu datoria
de a depune mărturie. Pentru urmașii lor, în schimb, memoria poate deveni o hartă parţial ștearsă către sine. O nouă tensiune, noi frământări, noi întrebări.
Mare parte dintre artiștii invitaţi împărtășesc cel puţin două tipuri de experienţe comune: cea a emigrării și cea a pierderii apropiaţilor în pogrom. Interogaţiile Eliannei Renner problematizează felul în care se reflectă rememorarea acestora în generaţii succesive, în spaţii geografice îndepărtate unele de altele. Convorbirea dintre Olga Ștefan și bunica ei, Sorana Ursu, reprezintă elementul central în jurul căruia se adună alte fragmente de viaţă și de memorie. Ea este documentată de filmul ce dă numele expoziţiei. Lucru mai puţin cunoscut, dar semnificativ pentru tragismul sfâșietor al acestor amintiri, Sorana Ursu, care era abia o adolescentă în 1941, a devenit după război soţia inginerului Gheorghe Ursu, unul dintre comuniștii generaţiei ilegaliste, care a plătit cu viaţa pentru curajul de a înfrunta dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu și slugărnicia josnică a colaboratorilor sistemului de represiune din anii ’80. Isac Ușieru, tatăl Soranei Ursu, sfârșise întrunul dintre trenurile morţii.
În același tren a murit tatăl lui Daniel Spoerri. Renumitul artist elveţian este fiul lui Isaac Feinstein. Misionar creștin în cadrul Misiunii Norvegiene pentru
Israel (Den Norske Israelsmisjon), acesta nu putea fi cruţat de furia rasismului iudeofob. Rămas fără tată, Daniel avea să trăiască o vreme în afara oricărui sistem de disciplinare. Rememorarea acelor momente și a revenirii artistului în România, în 2010, spre locul unde a murit părintele său, este documentată întro înregistrare video cu titlul Copilul sălbatic al Iașului. Alături de ea este expusă o medalie veche, aflată în posesia artistului de mult timp. Mesajul înscris pe revers evocă, traversând secole, simbolistica neîncrederii și a urii.
Este expusă, de asemenea, seria de lucrări pictate de Samy Briss în 1948, Iași, zile negre. Printre ele se găsește și un desen ce reprezintă „boxa acuzaţilor” întrunul dintre procesele crimelor de război. Toate lucrările au o tonalitate sumbră, apăsătoare, care strivește. Atrag atenţia mai ales imaginile oamenilor prăbușiţi în faţa unor uși marcate cu semnul crucii. Sunt morţii.
Probabil cea mai intensă investiţie performativă dintre cele concepute de Olga Ștefan pentru a angaja publicul în interogarea relaţiei dintre trecut și prezent este piesa de teatru participativ Între graniţe, pusă în act de David Schwartz, Katia Pascariu, Ioana Florea și Alice Marinescu. Intervenţia, ce poate fi definită simultan ca performance colectiv și dezbatere publică, le cere
„spectatorilor” săși asume propria poziţie în raport cu o serie de enunţuri imposibil de evitat. Ele se referă la migraţie, emigranţi, imigranţi, refugiaţi, bine și rău. „Punctul de vedere” al fiecărui participant din public este stabilit nu doar discursiv, ci și corporal, participanţii alegând liber să se apropie sau să se îndepărteze de actorii care animă discuţia. Luând parte eu însumi la acest exerciţiu de reflecţie asupra „opiniei publice”, cred că nu există o metodă mai potrivită de a explora „pe viu” natura stereotipurilor și automatismelor mentale orientate către excluderea acelor oameni care devin „străini” – mai precis, „străinii” de care ne temem sau pe care îi urâm. Poate că această manieră de a explora în comun un subiect atât de important va fi primul pas către înţelegere, către trezirea conștiinţelor din somnul hipnotic al pseudodezbaterilor oficiale despre migraţie.
Proiectele artistice prezentate publicului în ultima săptămână a lunii iunie asumă și funcţia de a desena o hartă a memoriei. În spaţiul Tranzit.ro/Iași pot fi consultate și câteva cărţi, dintre care ies în evidenţă volumele de documente ale proceselor criminalilor de război (19461948). Unul dintre filmele proiectate în primele zile ale expoziţiei (Amintiri din Iași, Romulus Balacz, 2015) își propune, prin meticuloase proceduri de arheologie imagistică,
tocmai suprapunerea imaginilor oribile catalogate în dosarele acelor anchete judiciare peste imaginea orașului de astăzi. Întrun mod oarecum paradoxal, filmul explică fragmentar, din perspectiva întrebărilor artistului, problema lacunelor de memorie publică ce înconjoară pogromul de la Iași. Adrian Cioflâncă, unul dintre istoricii care au întreprins cercetări de arhivă referitoare la subiect, a oferit câteva informaţii deosebit de importante pentru explicarea politicii memoriei din România postsocialistă. În ciuda titlului rece, criminalistic (Vieţi întrerupte. Repertorierea victimelor pogromului de la Iași), prezentarea a reușit să angajeze discuţii animate despre resurgenţa discursului antisemit și dezinteresul faţă de studierea crimelor de factură fascistă petrecute în România.
Evident, chiar menţiunile din rândurile de mai sus sunt subiective și fragmentare. Este limpede însă că ideea unificatoare a „fragmentelor de viaţă”, fără a fi originală, are în prezent un rol revelator neașteptat, ridicând întrebări cu adevărat noi. Cum apar pierderile de memorie istorică chiar și atunci când te străduiești să împiedici pierderile de memorie? Care este mediul cultural cel mai potrivit pentru conservarea memoriei? Care sunt condiţiile ideale pentru documentarea memoriei deja pierdute?
Până la data de 30 august, în spaţiul Tranzit.ro/Iaşi poate fi vizitată expoziţia Fragmente dintr‑o viaţă, dedicată memoriei victimelor Pogromului de la Iaşi, din iunie 1941. Proiectul a fost derulat de Asociaţia „1+1”, cu sprijinul financiar al Administraţiei Fondului Cultural Național (AFCN). La 75 de ani de la momentul istoric încărcat de tragism, printre evenimentele comemorative organizate anul acesta în preajma intervalului 27‑29 iunie, cel care marchează zilele cruciale ale violenţei ucigaşe antisemite, intervenţia curatorială organizată de Olga Ștefan are un profil particular. Ea mobilizează instrumentele conceptuale şi modurile de ilustrare vizuală specifice
artei contemporane, creând în felul acesta mai mult decât un perimetru memorial convenţional, ceremonial. În această interpretare personală, intimă a istoriei, memoria socială nu va fi redusă la ritualul reamintirii periodice. Ea apare ca un interval între reflecţie şi emoţie, în care timpul este doar parţial relevant, iar fiecare participant este constrâns să privească trecutul colectiv ca parte a propriei vieţi.
Ovidiu Gherasim‑Proca
Fragmente, viaţă, timp
75 de ani. Evenimente de comemorare a victimelor Pogromului de la Iaşi
Isac Ușieru tânăr (aproximativ 1920)
Vedere din expoziţia Fragmente dintro viaţă, la Tranzit.ro/Iași, 2016. Fotografie de Alexandru Paul & „1+1” Daniel Spoerri, Copilul sălbatic al Iașului, video still, 2016
nr. 208 www.revistatimpul.ro
DOSAR | 5
Proiectul Fragmente dintr‑o viaţă, pe care l‑aţi curatoriat la Iași, a expus poveștile indi‑viduale ale martorilor Pogro‑mului de la Iași, dar și ale unor urmași ai acestora. În lucra‑rea video realizată împreună cu Miklós Klaus Rózsa aţi ameste‑cat imagini și mărturii cu bu‑nica dumneavoastră, Sorana Ursu, cu alte imagini din trecut și din prezent care au legătură cu evenimentul pogromului. Cum s‑a născut ideea acestui proiect?
Eu am o relaţie foarte ambiguă și nerezolvată cu trecutul, fiind, bineînţeles, o sursă și de nostalgie și amărăciune din pricina experienţelor familiei mele. Este o moștenire cu care sunt în conflict permanent întrun fel. Nevoia de a înţelege de unde provin, cum am fost formată, ce condiţii au dat naștere ideologiilor care au avut așa un impact asupra sorţii familiei… Încerc să înţeleg trecutul ca să mă înţeleg pe mine. Deci proiectul acesta cu bunica mea a fost o extindere a acestor preocupări, fiindcă ea este singura din cercul ei de prieteni și din familie care mai este în viaţă din această generaţie care a trecut prin război, regimuri totalitare, viziuni utopice nerealizate etc. Este un moment crucial acum, înainte să dispară toţi din această generaţie și, odată cu ei, trecutul. Am simţit o urgenţă să fac ceva pentru posteritate, dar și pentru o analiză personală: să avem aceste mărturii înregistrate, dar și să readucem în discuţie niște teme ignorate de sfera publică din România, cum ar fi identitatea evreiască, rolul României în Holocaust și negaţionismul actual, ignoranţa despre prezenţa populaţiei evreiești în orașele României înainte de război și dispariţia acestei populaţii după Holocaust, ca și emigrările din timpul comunismului. Este vorba despre cum și ce decidem să ţinem minte, o decizie care formează identitatea naţiunii. Până acum sa ţinut minte numai ce a fost convenabil pentru majoritate, eliminând poveștile minorităţilor ce revelau crimele comise contra lor de majoritate și regim, această omisiune dând un caracter naţionalist istoriei ţării. Trăim în timpuri tulburi din nou (mai mult, trăim un reviriment
al ideologiilor fasciste și extremiste). Avem deci nevoie de adevărul trecutului ca să înţelegem mecanismele care creează atmosfera de ură pe care o vedem din nou azi. Trebuie să ne confruntăm cu realitatea a „ceea ce a fost” ca să putem crea azi o democraţie pluralistă, de care avem nevoie atât de tare. Iniţial, proiectul a fost conceput să aibă loc la Iași, iar după aceea la Chișinău și Cernăuţi. Din cauza limitei timpului și a finanţărilor, nu a fost să fie, dar la anul proiectul se va extinde.
În ce măsură istoriile orale formează o imagine de an‑samblu coerentă? Sunt ele con‑firmate de celelalte imagini fotografice care documentează proiectul și de datele istorice existente?
Ca și în cazul tuturor amintirilor, există lapsusuri sau amintiri false care sunt formate de perspectiva subiectului asupra timpului și de experienţele vieţii de după episodul cu pricina. Asta este de fapt interesant la aceste istorii orale: există niște micronaraţiuni, detalii istorice care nu apar în documente și revelează o imagine mai amplă a evenimentelor, le dau viaţă, dar în același timp le schimbă cumva prin prismă subiectivă. Există tot timpul acest joc și este responsabilitatea
istoricilor să încerce să găsească ceea ce este cât mai aproape de adevăr, bazânduse pe aceste istorii orale și pe documente. Pentru mine, a fost important să documentez experienţele subiective ale bunicii mele, să o înregistrez, pentru ca mărturiile ei să rămână după ce nu va mai fi. Ce lăsăm în urma noastră și cum luptăm contra dispariţiei? Astea sunt întrebările care mă preocupă pe mine.
Credeţi că spaţiul public al orașului Iași conţine suficiente urme ale memoriei acestui epi‑sod nefericit? Ce ar trebui fă‑cut pentru ca istoria să fie mai bine cunoscută și să fie asu‑mată la nivelul memoriei pu‑blice a orașului?
Nu, deloc. Este o istorie ștearsă, o istorie îngropată atât la propriu, cât și la figurat. Sunt câteva plăci puse, dar nu este o istorie activă în conștiinţa orașului. Mai mult, Iașul, care are ambiţii de a fi considerat un oraș important și influent, fiind locul de naștere al legionarilor și cuziștilor, are responsabilitatea să tragă o linie clară în respingerea ideologiilor naţionaliste, xenofobe și antidemocrate. Ceea ce este clar că nu a făcut, deoarece cărţile lui Codreanu și ale lui Hitler sunt vândute cu mândrie (și nu cu introduceri responsabile) pe Lăpușneanu, unde au
avut loc mari masacre ale evreilor în timpul Pogromului de la Iași. Există discursuri publice care neagă Holocaustul românesc și care promovează antisemitismul și alte forme de rasism, iar până acum nu sa pus deloc în discuţie responsabilitatea locală pentru aceste crime istorice și uitarea actuală. Cu această expoziţie am început ceea ce cred eu că orașul ar trebui să facă, iar la anul voi continua cu alte evenimente care să atragă iarăși atenţia asupra locurilor pline de această istorie ce trebuie „dezgropată” și această memorie ce trebuie reactivată.
Cum vă explicaţi întârzie‑rea cu care societatea româ‑nească a început să‑și asume momentele întunecate ale tre‑cutului?
Eu nu cred că și lea asumat încă. Este o dinamică extrem de problematică, iar ea sa revelat pentru a nu știu câta oară în cadrul discuţiilor despre legea antilegionară. Din pricina instabilităţii economice și a impactului devastator al capitalismului neoliberal, societatea românească este complet confuză, aflânduse între două extreme: comunismul și fascismul. Există multă simpatie pentru fasciștii români, legionari și antonescieni, fiind consideraţi eroii care „au luptat contra comunismului ca să salveze ţara”,
o poziţie atât de retrogradă și oarbă, încât îmi este greu să o iau în seamă. Unii oameni uită caracterul totalitar și, de fapt, terorist al acestor mișcări, fiindcă la bază sunt de fapt antisemiţi și xenofobi. Mai este o problemă: identitatea evreiască nu este înţeleasă în România și nu interesează pe nimeni, de fapt, complexitatea asta. Pentru ei este convenabil să spună că evreii au adus comunismul (în egală măsură, erau acuzaţi că au adus capitalismul!), o falsitate construită de antisemitismul răspândit în ţară și care este clar respinsă de documente istorice, dar de care sunt totuși pline discursurile publice și în ziua de azi. Nu știu ce să fac, dacă să râd sau să plâng, când aud oameni care se consideră intelectuali aducândo pe Ana Pauker ca exemplu atunci când se vorbește despre evrei și comunism, un exemplu facil și banal, încât mi se pare că acești oameni nau ce căuta în sfera publică. Iar în cealaltă extremă, ca o contracarare a acestor discursuri reacţionare, avem discuţiile despre gloria comunismului, când totul era bine, oamenii erau fericiţi, în comparaţie cu tragediile economice reale pe care le vedem astăzi în primplan. Dar și în acest caz uităm că nu era chiar așa de glorios, nici măcar economic, și că, de fapt, realitatea evreilor sub regimul comunist din România nu a fost una de privilegiu general, cum vor unii să creadă, ci mult mai complexă și mai tulbure. Partidul Comunist Român a avut o politică de „românizare” faţă de minorităţi, în special faţă de evrei. Întârzierea asta în asumarea trecutului apare fiindcă, în fond, societatea românească are elemente profunde de antisemitism și xenofobie, percepţii asupra evreilor neinformate sau preconcepute sau influenţate de propaganda religioasă și naţionalistă, și o lipsă de dorinţă de ași confrunta trecutul, fiindcă după aceea ar trebui să se confrunte cu sinele. Numai prin presiuni exterioare au început aceste confruntări cu trecutul să fie făcute pe plan public, așa cum, în 1923, numai din cauza presiunii exterioare au primit cetăţenie evreii din România.
Interviu realizat de George Bondor
Olga Ștefan: „Este vorba despre cum și ce decidem să ţinem minte, o decizie care formează identitatea naţiunii”
Olga Ștefan este curatoare şi scriitoare. S‑a născut la Bucureşti, a crescut în Chicago, iar din 2009 trăieşte la Zürich. A curatoriat numeroase expoziţii personale, dintre care le amintim pe cele cu Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Ștefan Constantinescu şi Keren Cytter, precum şi expoziţii de grup, cum ar fi: Laughter and Forgetting, o expoziţie multi‑site pentru Bucharest Art Week, şi Showtime: The Cinema in the Gallery. Scrie cu regularitate pentru ArtReview, Frieze Magazine, Art in America, Flash Art, Sculpture Magazine, Artslant şi Artmargins.
75 de ani. Evenimente de comemorare a victimelor Pogromului de la Iaşi
www.revistatimpul.ro iulie 2016
6 | DOSAR
Cele 13 panouri explicative reprezintă un periplu prin viaţa și opera lui
Benjamin Fondane, cu scopul de a pune în evidenţă complexitatea personalităţii creatoare a acestuia. Expoziţia face parte dintro serie de proiecte itinerante, pe care Mémorial de la Shoah le pune la dispoziţia partenerilor europeni, în vederea cultivării noţiunii de memorie și a construirii mecanismelor necesare pentru ca evenimente tragice precum Holocaustul să nu se mai repete. A fost, de altfel, ideea centrală a discursului doamnei Caroline François, responsabilă de expoziţii itinerante în cadrul Mémorial de la Shoah, invitată la evenimentele care au marcat 75 de ani de la
Pogromul de la Iași. În prezenţa unui public tânăr și numeros, Caroline François a explicat
rolul instituţiei pe care o reprezintă, punând accentul asupra misiunii de formare în vederea
înţelegerii mecanismelor profunde ale istoriei.
Având ca noţiune centrală ideea de căutare a noi contexte, panourile expoziţiei prezintă opera lui Fondane printro varietate de secţiuni: poet, eseist, jurnalist, dramaturg, cineast și filosof. Punctul de plecare este cunoscuta afirmaţie a lui Fondane „Da, am fost un om ca toţi ceilalţi și cu toate acestea, nu!”, iar conceptul expoziţional se bazează pe această antinomie iniţială, care figurează pe panoul introductiv. Expoziţia surprinde această căutare neobosită de noi contexte, de noi oameni, de întâlniri din care să rezulte noi idei, precum cea cu Lev Șestov.
Încadrată în seria de evenimente pe care Institutul Naţional
pentru Studierea Holocaustului din România lea organizat pentru a marca 75 de ani de la Pogromul de la Iași, expoziţia Benjamin Fondane își găsește complementul întro altă expoziţie, 75 de ani de la Pogromul de la Iași, care a fost organizată la Palatul Culturii cu sprijinul Complexului Muzeal Naţional „Moldova”. Este vorba, de această dată, despre o expoziţie fotodocumentară, însoţită de obiecte descoperite în 2010 în groapa comună din pădurea Vulturi, Popricani. Încă o dată, centrală este rememorarea trecutului, cu scopul de al insera în prezentul comunităţii și de a genera repere etice în interiorul proceselor de construcţie identitară.
Benjamin Fondane. Destinul unui neresemnat
„Î ntr‑un fel sau într‑altul, prin poezie, prin strigăt, prin credinţă sau prin sinucidere, atâta timp cât realitatea va fi aşa cum este, omul îşi va dovedi neresemnarea, chiar dacă această neresemnare ar fi – sau ar părea – o absurditate şi o nebunie.” Cuvintele lui Benjamin Fondane din prefaţa volumului Conștiinţa nefericită corespund întru totul conceptului expoziţiei Benjamin Fondane: Iași‑Paris‑Auschwitz, pe care Mémorial de la Shoah, Institutul Francez şi Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România au organizat‑o în perioada 29 iunie – 15 iulie în spaţiul „Atrium” din Palas Mall,
în cadrul evenimentelor care au marcat 75 de ani de la Pogromul de la Iaşi.
Raluca Vârlan
Prima mea întrebare se re‑feră la rolul jucat de Mémorial de la Shoah. Vă propun așadar, pentru început, să îmi indicaţi cele mai importante momente din istoria instituţiei pe care o reprezentaţi, precum și modul în care funcţia acesteia a evo‑luat de‑a lungul timpului.
Mémorial de la Shoah a fost înfiinţat în 2005, prin fuzionarea a două instituţii: Centrul de Documentare Contemporană Evreiască, fondat în clandestinitate de Isaac Schneersohn în 1943, cu Memorialul Martirului Evreu Necunoscut, inaugurat în 1956. Aceste două instituţii aveau scopul de a salva de la distrugere fondurile arhivistice de la Vichy și ale ocupanţilor naziști și de a construi un mormânt pentru victimele Holocaustului. Pe data de 27 ianuarie 2005 este inaugurat Mémorial de la Shoah, având drept misiune continuarea operei întreprinse de Centrul de Documentare Contemporană Evreiască și Memorialul Martirului Evreu Necunoscut și deschiderea activităţilor (expoziţii, formări, ateliere și vizite pedagogice pentru elevi, călătorii de studiu) spre publicul larg.
Deschiderea Memorialului spre spaţiul european este evi‑dentă, în special graţie nume‑roaselor expoziţii itinerante. Este cazul expoziţiei despre Benjamin Fondane, prezentată la Iași. Care este parcursul
de concepere și prezentare a acestei expoziţii?
Expoziţia Benjamin Fondane. Poet, eseist, cineast și filozof. IașiParisAuschwitz, 18981944 a fost concepută de Mémorial de la Shoah în toamna anului 2009, în parteneriat cu Societatea de Studii „Benjamin Fondane”, care a asigurat curatorierea. Expoziţia avea drept scop să prezinte multiplele faţete ale acestui autor evreu român, instalat la Paris în anii ’30, unde va fi în cele din urmă arestat, în martie 1944. Expoziţia a cunoscut un adevărat succes cu ocazia prezentării în cadrul Mémorial de la Shoah și a permis vizitatorilor, prin personalitatea lui Benjamin Fondane, să descopere un adevărat mediu cultural, precum și artiști care au construit renumele Parisului intelectual din perioada interbelică. Aceste două elemente neau determinat să realizăm o versiune itinerantă a expoziţiei pentru ca aceasta să circule în școli, iar elevii să poată descoperi opera și scrierile acestuia.
Prin ce vi se pare repre‑zentativă personalitatea lui Fondane pentru ideea de me‑morie în spaţiul francez și în cel român?
Parcursul lui Benjamin Fondane aparţine istoriei universale, un autor român exilat în Franţa fugind de antisemitism, care denunţă în textele sale creșterea pericolelor în anii ’30, fascismul și nazismul, și care crede că șia găsit în Paris ţara de exil. Ocupaţia germană a Franţei începând cu luna iunie 1940 și instaurarea legilor rasiale de Guvernul de la Vichy nu îi vor lăsa nici timpul, nici oportunitatea să transmită generaţiilor viitoare valorile sale, dragostea pentru literatură și umanismul. Această expoziţie este un mijloc de a umple acest gol, amintind imensitatea operei sale.
Activitatea Memorialului presupune o importantă la‑tură pedagogică, acordând atenţie formării publicului tâ‑năr. Aţi putea să definiţi axele
principale ale acestui demers ce are drept scop familiariza‑rea tinerilor cu ideea de me‑morie?
Mémorial de la Shoah a întreprins, întradevăr, o muncă de educare a publicului asupra istoriei Holocaustului și acţiuni îndreptate împotriva rasismului și antisemitismului adresate
publicului școlar. Serviciile noastre pedagogice funcţionează în cadrul instituţiei sau se deplasează în școli pentru a realiza ateliere cu elevii pe teme diverse legate de istoria Holocaustului și genocidele secolului XX.
Aţi fost prezentă la Iași pentru vernisajul expoziţiei despre Benjamin Fondane, în cadrul ceremoniilor care au marcat 75 de ani de la Pogro‑mul de la Iași. Care este, din punctul dumneavoastră de ve‑dere, rolul acestor evenimente legate de memorie în construi‑rea și funcţionarea pe termen lung a unei comunităţi?
De mai mulţi ani, Mémorial de la Shoah este prezent cu ocazia comemorărilor în Franţa și Europa pentru a susţine și ași aduce expertiza în folosul iniţiativelor locale. Parteneriatul nostru cu România este unul vechi și dinamic, după cum o arată prezenţa noastră aici, alături de Institutul Francez din Iași, orașul natal al lui Benjamin Fondane. Memoria Holocaustului și a persoanelor dispărute trebuie să fie transmisă generaţiilor viitoare, care vor transmite la rândul lor acest mesaj, căci martorii nu vor mai fi în curând printre noi, așa cum sa întâmplat recent cu Elie Wiesel.
Interviu realizat de Raluca Vârlan Fotografii de Adrian Cuba,
http://www.adriancuba.ro
Caroline François: „Memoria Holocaustului și a persoanelor dispărute trebuie să fie transmisă generaţiilor viitoare”
Caroline François este responsabilă de expoziţii itinerante în cadrul Mémorial de la Shoah din Paris. Prezentă la Iaşi cu ocazia evenimentelor care au marcat 75 de ani de la Pogrom şi invitată specială a vernisajului expoziţiei Benjamin Fondane: Iași‑Paris‑Auschwitz, Caroline François a prezentat rolul instituţiei
pe care o reprezintă, insistând asupra parteneriatelor cu diverse instituţii din Europa.
nr. 208 www.revistatimpul.ro
OPINII | 7
Trei sute de ceauşeşti liliputani
Simona Preda
Unul detestă orice formă de extremism şi nu‑i face plăcere să vorbească despre sine, celălalt detestă gândirea unică, iubeşte eclectismul şi preferă muzica clasică, pe Vermeer şi Hannah Arendt. Pe amândoi îi apropie însă ideea de libertate, unul crede cu tărie că trebuie să fim intoleranţi doar cu intoleranţa, iar celălalt şi‑a dorit să fie un om liber şi i se pare absolut firesc să trăiască în Statele Unite. Îi mai apropie scrisul, se regăsesc, aşa cum spun, pe „aripile internetului” şi se pare că ambii sunt bântuiţi de o armată întreagă de trei sute de ceauşeşti liliputani.
Reacţionează, povestesc, strigă, explică, se opun, încearcă să înţeleagă şi ne argumentează (atipic, plastic!) împreună sub forma (micro)istoriilor personale în dialog, într‑o carte oarecum paradigmatică şi avangardistă în acelaşi timp, publicată în cursul acestui an la Editura Humanitas: Ciprian Măceşaru, Vladimir Tismăneanu, Trei sute de ceaușești liliputani.
Care este miza acestei lecturi? Ideea că, indiferent de loc, de timp, de destine mai mult sau mai puţin se
cundare implicate, nocivitatea și absurditatea sistemului comunist sunt evidente.
Nu fac parte dintre cei care am manifestat mirări la vederea acestei empatii dintre autori: un „poet din Militari” și „un savant din SUA”. Atât Ciprian Măceșaru, cât și Vladimir Tismăneanu sunt admirabili în domeniile lor. Eu personal am avut de învăţat (și încă mai am!) de la fiecare și le datorez multe idei și sugestii. Unul este în măsură să forjeze la limite senzorialul, să rupă ritmul când crezi că ai intuit ideea, să te manipuleze cerebral, intransigent, deși ești pe deplin convins că te situezi în domeniul poeticului, celălalt este un intelectual al nuanţelor, de o fineţe analitică remarcabilă, înzestrat cu o excelenţă literară rar întâlnită la istorici și politologi, o persoană căreia iam admirat adesea în conferinţe capacitatea de sinteză și memoria extraordinară. Prin urmare, am toate datele să pornesc de la premisa că, în acest caz, arta scrisului și politologia au multe puncte de convergenţă.
Să începem cu paginile semnate de Ciprian Măceșaru. Poemul său pare un colaj din pete și texturi, din frânturi de realitate și trăiri din atunci și acum, din (re)compuneri de perspective: „Mă uit la televizorul albnegru din copilărie și văd umbre care vorbesc bulgărește” și se pare că, întrun anume fel, „viaţa a rămas captivă în umbrele care vorbesc bulgărește”. Răbdarea nu le aduce oamenilor schimbarea, ei trăiesc întro rutină alarmantă și nu se tem de moarte: „altădată, pentru a călători foarte departe, suficient îmi era drumul de la o bordură la alta”. Scrisul lui Măceșaru pendulează între un trecut oarecum hidos, între posibilităţile unei imaginaţii (uneori și ea schimonosită, nutrită de imaginea unor kitschuri blonde, care fac cu ochiul atunci când le miști) și clandestinitatea asumată a actului trăit și a unui prezent în care limitele par să nu
ţină decât de propria voinţă. Frustrările mocneau atunci în oameni, suportabilitatea își depășea propriile mize: „Eram curat, cu unghiile tăiate, timid, dar cu 300 de ambiţii ascunse”. În contrapondere, la câţiva ani după evocări, poetul afirmă: „acum trăiam cu 300 de ceaușești în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să îi măture din viaţa mea”. Secvenţial, cu o juxtapunere de planuri și contururile unei autorităţi parentale subordonate mai departe uneia mai mari, ce întruchipa sistemul, cu descrierea luptei de a înţelege absurdul de a lua și de a da viaţă în contextul epocii („mam născut din întâmplare, nu am fost răzuit cu andreaua din uterul mamei”), scrisul lui Ciprian Măceșaru este extrem de penetrant. Trăirile zugrăvite în el par un exerciţiu de existenţă, de supravieţuire. Deși finalitatea lui a fost semnată, deși condamnarea sa ca sistem ia zguduit din temelii pe așanumiţii nostalgici, lucrurile nu vor să se așeze cuminţi în subconștient, fantomele trecutului ţâșnesc imprevizibile și dure: „O armată de ceaușești liliputani mărșăluia zilnic prin mine, mă cucerea, redutele cădeau una după alta, organe, zgârciuri, maţe și mușchi”.
Vladimir Tismăneanu participă cu o evidentă încântare la dialogul istoricopoetic. Poemul lui Ciprian Măceșaru îl impresionează, îi trezește senzaţii coborâte parcă din pânzele lui Goya, îi retrezește drama limitelor, a obsesiei de a le depăși, de a învinge absurdul: „Dacă nai trăito tu însuţi, e greu de imaginat ce înseamnă absenţa libertăţii”. Poetul (re)creează o lume, îi trasează contururile dure în albnegru, îi transmite trăirea și senzaţia acută, iar în a doua parte a volumului Tismăneanu îi argumentează sensul, îi scrie semnificaţia, îi accentuează absurdul și îi devoalează grotescul: „totul era zid în acel sistem”. Bicicletele Pegas, televizoarele Rubin, pâinea intermediară, sifoanele, decupaje dintrun îndepărtat și posibil lieu de mémoire al copilăriei sale comuniste, populat de personaje, persoane, tablouri, măști și
grimase ale unui sistem a cărui „scrânteală ideologică a pătruns în noi precum căpușele”, sunt sintagme și fotografii ce revin în minte percutant și agresiv. Mai târziu, peste ani, simte aceeași stranie senzaţie obsesională: „Pe coridoare, noaptea, umblau tiptil ceaușeștii liliputani, ca o armată de gângănii belicoase”.
Imaginile volumului au fost selectate cu o atenţie deosebită, susţin textul și îl pun în valoare. Nimic întâmplător, doar penetranta forţă a unui sistem obtuz, capabil să se infiltreze în firidele cele mai ascunse ale intimităţii. Chipul liderului Nicolae Ceaușescu, adulat la unison de mase („a devenit ubicuu, este pretutindeni”) îl regăsim obsesiv peste tot. O chiuvetă albă, cu un aspect de sală de operaţii sau de toaletă publică (o aluzie oare la rigolele istoriei și a materialului îndoielnic scurs sau spălat acolo?), sceptre, aparate de fotografiat, holdele patriei, monstruoasele arhitecturi totalitare, Dacia 1100, o bască, un trenci gri, o căciulă de astrahan, o stemă, metroul bucureștean, raioanele pline cu alimente, iepuri vânaţi și panglici inaugurale și mult absurd se rearanjează toate întro metaforă a vieţii cotidiene din comunismul românesc. În ele se află firesc bucăţi de viaţă nemistificată, necosmetizare și nici o urmă de ornament fals. E plat și albnegru, e rece și cu rânjet grotesc, așa cum comunismul însuși a fost, este un firesc ce are acel zgomot care se aude când lovești cu o sticlă goală chiuveta albă și rece din imagini.
Volumul reprezintă o abordare dincolo de canoane, interesantă, cu o distanţare binevenită de vechile tratări ale unui trecut care bântuie, revine, recheamă, refuză să plece. Un poem cutremurător și
paradigmatic despre obsesie, camuflat întro formulă proaspătă. Un experiment istoricopoetic în faţa absurdului. Nu propune sentinţe, dar răscolește. Oare timpul scurs de atunci are efectul cathartic de a liniști, a umple și a dărui substanţă? „Noi am trăit în acest mocirlos practicoinert. Așa sa zidit Omul Nou”, pentru că „valorile, spiritul și memoria (…) sunt ţintele acestui sistem nihilist”, afirma întruna dintre pagini politologul american de origine română. Ne mai resemnăm uneori. „Mâine voi vedea încă o dată că nui dracul chiar atât de negru, că dintre cele 300 de visuri câteva se ridică stângaci pe picioare, că trenul ăla pufăind jucăuș încă mai circulă, că tot ce trebuie să fac este să am curajul de a traversa podul, iar trenul o să vină încet, cu blândeţe”, spune poetul, dar, cu toată această imperioasă resemnare, nu trebuie să ignorăm faptul că „poza de grup e una inventată. Se pot regăsi în ea foarte mulţi oameni. E o poză adevărată și falsă în același timp, ascunde povești peste povești, povești în povești, oameni în oameni”.
Care ar fi reacţia în urma lecturii? Firește, demersul celor doi reactivează resorturi vechi ale blamului, ale revoltei, ale neputinţei de a ucide coșmarurile și de a te opune unui trecut pe care ai fost obligat să îl trăiești în absenţa alegerii. „Dintro viaţă întoarsă pe dos vin către mine fantome” este ultima formulă a poemului și mi se pare susceptibilă de a fi însăși metafora reacţiei finale. Închei citândul pe Vladimir Tismăneanu, pentru că îmi place să cred că, atunci când vine vorba despre a regreta și a condamna, memoria nu a fost „cauterizată”, iar ,„Antigona na obosit niciodată”.
www.revistatimpul.ro iulie 2016
8 | FOCUS
Dada sau generaţia lui NU
S‑ar fi născut Dadaismul în Bacău?
În iulie 2016 se împlinesc 100 de ani de la primul manifest Dada, citit de Tristan Tzara în Cabaret Voltaire din Zürich. Abia împlinise 20 de ani, iar scurtul său text împotriva establishmentului artistic, intitulat manifestul domnului antipyrine, urma să fie preluat de André Breton şi publicat în 1920 la Paris, în revista înfiinţată de acesta, Littérature. Acum, în 2016, Polirom readuce în atenţie textele incendiare pentru începutul de secol XX cu care tânărul Tzara (Samuel Rosenstock) a contribuit la scurtcircuitarea proximelor obişnuinţe literare, în special ale poeziei: cele Șapte manifeste DADA, Lampisteriile
şi, bineînţeles, Omul aproximativ concentrează, amestecând poeticul cu programaticul, întreaga viziune deconstructivistă, revoltată a tinerilor din Zürich.Ioan Şerbu
Ne‑am obişnuit ca, prin grija celor mai importante edituri ale momentului, evenimentele marcante ale panoramei culturale actuale să nu fie trecute cu vederea. Din cadrul celor mai binevenite iniţiative de acest fel ale anului curent, cea a Editurii Polirom de a reedita cu ocazia centenarului DADA, sub îndrumarea lui Ion Pop, Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ, a fost cu siguranţă una dintre cele mai aclamate. Cum s‑ar rezuma acest volum? Un omagiu adus emancipării discursului
literar, o relectură necesară a unuia dintre „clasicii” secolului trecut, dar şi un exerciţiu de curaj, orchestrat impecabil de criticul şi traducătorul Ion Pop, la nu mai puţin de 20 de ani de la prima ediţie a acestui volum. Andrei C. Şerban
Raportândune la structura tomului, parcurgerea prefeţei semnate de Ion Pop
devine în sine o lectură interesantă, în raport cu însăși esenţa cărţii de faţă. Dincolo de mefienţa adoptată în faţa criticii de către adepţii dadaismului, care vedeau în discursul hermeneut o manifestare (sterilă) a unei subiectivităţi lipsite de aplicabilitate generală, orice încercare de a vorbi despre mișcarea iniţiată de Tzara & Co. de a teoretiza premisele acestui dadaism anarhic ori de a identifica formula acestei nonformule a emancipării limbajului sfârșește prin a fi un paradox. Până și excelenta prefaţă a lui Ion Pop, care parcurge cele mai importante aspecte ale acestei „filosofii”
a (non)literaturii, bifează acest traseu, configurând o analiză lucidă a unei literaturi lipsite voit de luciditate programatică, o tentativă raţională de a teoretiza iraţionalul automatismului ori un exerciţiu de poetică aplicat unui limbaj non/anti/apoetic. Privite dintro asemenea perspectivă, multiplele analize centrate pe mișcarea Dada ne pot face să credem că aceste demersuri critice nu fac altceva decât să distrugă esenţa nucleului creator dadaist, a cărui forţă rezidă tocmai în libertatea fără limite pe care șio aproprie.
Absolutizarea criticii cu al său aparent discurs conformist academic și cu a sa sintaxă rece și riguroasă contra dadaismului neconformist, al unei antisintaxe
a versului, depistarea formulei unui dadaism nihilist, ce vede în logică una dintre cele mai palpabile încarnări ale falsului, trasarea unei analize globale a uneia dintre cele mai teribiliste forme de limbaj literar din întreaga istorie (perechile antinomice pot continua la nesfârșit): orice discurs despre mișcarea iniţiată de Tzara tinde să se dea în limitele unor astfel de nuanţe contrastante. În ce măsură poate rezista o mișcare literară trecerii timpului, al cărei contact cu critica produce o reacţie corozivă, o incompatibilitate frapantă a două discursuri atât de contradictorii prin însăși premeditarea acestora? Răspunsul ne este sugerat de însăși apariţia acestei ediţii aniversare
închinate lui Tristan Tzara. Tocmai această evanescenţă a unei libertăţi extrem de perisabile în faţa unui discurs critic, care prin însăși intenţionalitatea sa pare să spulbere extremismul discursiv al acestei direcţii care este, după cum afirmă Ion Pop, „numele hazardului, al expresiei spontane, nesupuse nici unei prejudecăţi, convenţie a neconvenţionalului, putând fi substituită cu orice altceva”, transformă dadaismul întro formă subtilă de a explora structurile atemporale ale puseului lingvistic ce avea să obsedeze o bună parte din poezia secolului trecut.
Deși mecanismul simbiozei literaturăcritică a fost trasat de mult, deși neam convins că nu
poate exista o imortalizare a literaturii în afara criticii, deși (cum poate mai cred acei cititori de o inocenţă exemplară) rigorismul criticii atentează deseori la farmecul literaturii, demersul Editurii Polirom și al lui Ion Pop de a readuce în atenţia noastră o a doua ediţie revizuită a manifestelor și a celor mai cunoscute texte semnate de Tzara depășește orice neîncredere în numele hermeneuticii care, dincolo de mai puţin merituosul renume de a spulbera fascinaţia unei frumuseţi prin formalismul unui discurs tranșant, are capacitatea de a readuce în primplan strălucirea explozivă și suflul nebunesc al celor mai teribili copii ai literaturii universale.
Acum, când suntem (sau am fost) martori ai postmodernismului, ai două
miismului, ai postdouămiismului, ai twitpoemelor, poate fi dificil de înţeles cu adevărat ruptura pe care a provocato Dadaismul cu serioselitista lirică dinaintea sa. Dada, cuvânt ales – printrun gest simbolic – la întâmplare din dicţionar, a fost pus pe frontispiciul unei mișcări care, practicând revolta în scopul inovării, se întorcea deseori, întro dinamică demolatoare, împotriva propriei încremeniri în paradigmă. Dadaiștii refuzau tehnica înaltă poetică, persiflau reflexele esteticsimboliste și cu atât mai caustic dereglau locurile comune liricsentimentale, întru scan dalizarea gusturilor călduţe burgheze. Însăși ideea de literatură devine pentru dadaiști constrângătoare prin rigiditatea regulilor și repetarea convenţiilor. Și totuși nu e anarhism pur. Tzara o spune, în Manifestul Dada 1918: „Ne rămâne după măcel speranţa unei omeniri purificate”. În afara frondei evidente, Dada a
reușit să impună o răsturnare și o reconstrucţie a procesului creativ, bazânduse în special pe insolitare. De unde și nenumăratele conexiuni ce i sau atribuit cu Futurismul, Cubismul, Generaţia Beat (similarităţi evidente, chiar dacă fragmentare, între Omul aproximativ și Howl) etc.
Neprincipial în textele sale, Tzara, unul dintre cei mai radicali actanţi, se îndepărtează încet de ceilalţi participanţi la mișcare. Chiar germanul Hugo Ball, fondatorul Cabaretului Voltaire, va fi recunoscut ulterior pentru o atitudine ceva mai moderată faţă de sfidătoarele manifeste ale tânărului român francofon. În scurt timp, cele Șapte manifeste DADA trec din underground în mainstream: șochează prin limbaj, prin alăturări imposibile de termeni, lexicul poetic împrumută de oriunde, de la fizică la băi publice, iar aranjamentul în pagină e uneori delirant. Întreaga pleiadă de procedee nu va fi decât ceea ce mai târziu se va numi tehnica spectacolului, o recuzită în permanentă schimbare
la nivel lingvistic și textual – un joc, de altfel, menit să anime atât cititorul, cât și ascultătorul, dacă ne amintim că manifestele nu erau doar publicate, ci se citeau și în public. Ulterior, inamicii principali ai Dadaismului, plictiseala și îmbătrânirea în convenţie, vor duce la o tot mai rapidă schimbare a artei poetice, doar că procesul va avea ritmuri diferite de la o ţară la alta (cu alte cuvinte, de la un context politic la altul).
Spontaneitatea, vitalitatea sau viaţa înaintea artei au fost, în paralel cu inovarea, laitmotivele avangardiștilor din Zürich. Oare se pot combina toate întrun singur gest (poetic)? Fiindcă enunţul e retoric, răspunsul nu poate fi decât pozitiv, ca să aduc în discuţie celebrele poeme scoase din pălărie, propuse de Tzara. În 1939, Călinescu remarca în legătură cu această reţetă: „A tăia cuvinte din jurnal și a le pune în pălărie e un fel de a spune că orice cuvânt poate sluji operei de creaţiune și că nu există cuvinte predestinate, artistice. A înșira cuvinte scoase
din pălărie la întâmplare este a afirma că poezia e în fond rezultatul unui hazard, al unui har, nu al intenţionalităţii”. Firește că, pe lângă poemul din pălărie, ce reprezintă cea mai intensă și mai sarcastică formă de opoziţie adusă poeticii tradiţio nale, mai exista o acută ironie la adresa criticii, prin cel mai neo bișnuit, pe atunci,
instrument: o critică ce conţine valoare poetică în sine (atât în manifeste, cât și în lampisterii), o programă care așadar își demonstrează teza prin însăși forma enunţului ei.
Cu privire la imposibilul poemfluviu Omul aproximativ (125 de pagini), trebuie făcută o precizare: ori de câte ori ar fi reluat, el nu poate fi decât redescoperit, cu falsa impresie a permanentei prime lecturi, dată de abundenţa semnificaţiilor. Ceea ce înseamnă că Dada a avut dreptate: poemul e viu. Dar trebuie spus și că, citit fără pauză, poemul poate duce la o intoxicaţie de cuvinte fără înţeles sau de sensuri fără referent. Odată ajuns în punctul ăsta, trebuie să te întorci la câte un desen deal lui Picabia, la un manifest dintre cele șapte sau săţi închipui atmosfera cabaretului din Zürich. Ceea ce duce la o altă întrebare (răutăcioasă, admit): considerând că enorma influenţă a lui Tzara are strânsă legătură cu plecarea lui la Zürich, sar mai fi născut Dadaismul la el acasă, în Bacău?
nr. 208 www.revistatimpul.ro
ANCHETĂ | 9
Centenar Dada. Tristan Tzara, Şapte manifeste DADA
Cosmin Perţa
Distrugerea şi resurecţia, ratarea şi reuşita Dada
În Dicţionar de termeni literari, Adrian Marino sugera că lucrul cel mai teribil care i se putea întâmpla avangardei a
avut loc deja: sa clasicizat. Fractura și discontinuitatea devin tradiţie, disonanţa, armonie, contestarea canonului, normă și canon. Întrun anumit sens, manifestele și lampisteriile lui Tzara vin să confirme lucrul acesta, ideea lui de creativitate prin negaţie, de renaștere prin sinucidere simbolică, de construcţie prin surpare, de eliberare prin abandonarea linearităţii, a tradiţiei și a sensului în sine, de redefinire conceptuală a însăși ideii de artă care devine un concept eteric, cameleonic, fără nici un soi de fixare în sens și durată (istorie). Impunerea subiectivităţii ca un criteriu unic de evaluare a valorii estetice, a plăcerii de moment ca turnesol al legitimităţii și mai ales al motivaţiei gestului artistic, suprimarea noţiunilor de critică și logică și accentuarea ideilor de sensibilitate și conectare artistică – toate acestea constituie bazele teoretice și ideologice ale noilor curente literare și artistice care se dezvoltă în cea dea doua jumătate a secolului XX. Dada este în sensul acesta terenul fertil pe care va crește nestingherit postmodernismul. Dada este chiar mai intertextual decât postmodernismul, deoarece poate însemna orice și înseamnă totul în același timp, așa cum ne este el prezentat de Tzara. Dada este mai radical decât curentele pe care le influenţează, deoarece nu fisurează. Dada explodează, nu redefinește, ci refuză orice tip de definire. În sensul acesta, Dada nu se clasicizează, nu poate să devină normă și etalon, pentru că nu poate fi atins. Dada include toate marile curente, în afară de clasicism și iluminism, barocul, romantismul (chiar și fantasticul asociat romantismului), simbolismul, suprarealismul, absurdul, expresionismul. Toate sunt înglobate de Dada, care le melanjează întro formulă aparent bizară, dar atât de percutantă. Dada este un important curent transartistic, atât ca forme de expresie (muzică, pictură, literatură etc.), cât și ca ideologie culturală. Dada este mai alunecos decât toate formulele teoreticoartistice care iau urmat, chiar dacă acestea dezvoltă elemente proprii. Intenţia Dada se poate clasiciza, tehnici Dada pot deveni recurente, însă Dada, ca fenomen, este unic și irepetabil, este, dacă vreţi, happeningul perfect. Se ratează întro singură dimensiune: pentru a fi fost ideal, Dada nu trebuia să lase urme în istorie; or, urmele sale sunt adânci, pregnante, secolul XX este bântuit de conștiinţa Dada. Și dacă aceasta nu este o ratare? Dacă tocmai aici reușește creativitatea prin negaţie? Care sunt intenţiile Dada, de fapt? Distrugerea reperelor (nu înlocuirea lor) pentru o maxim de liberă manifestare artistică pare a fi intenţia cea mai pregnantă; or, Dada devine un reper, o bornă culturală, însă cea dea doua intenţie limpede exprimată de Tzara este aceea de a schimba paradigma, de a schimba cursul, macazul, în primul rând, al modului în care înţelegem gestul artistic, iar prin aceasta, al istoriei. Oricât de eteric și idealist ar fi Dada, o astfel de răsturnare de paradigmă nu se poate face fără un reper stabil, fără un punct fix (principiul pârghiei din fizică); or, acest punct este Dada și aici, deși pare că eșuează, reușește în manierai specifică, aceea a paradoxului.
Revenind la manifestele poeticoteoretice și lampisterii (frumoasă metaforă, Tzara chiar în asta se erijează, în mod ludic, simpatic, cum ar fi spus chiar el, întrun reparator/aducător al viziunii și al noului sens,
al luminii), sunt impresionante actualitatea și prospeţimea pe care le degajă, semn clar că procesul de răsturnare a paradigmei despre care vorbeam mai sus este încă în desfășurare, că Dada nu este datat, ci, din contră, constituie în continuare un ferment cultu ral, artistic și teoretic de luat în seamă. Este o drojdie care poate să facă să crească aluaturile cele mai neașteptate. Modul în care Tzara își prezintă ideile despre artă este un act artistic în sine, este Dada. El folosește metafora desfiinţândo, folosește parabola și alegoria mimând nonsensul. Nimic nu este neapărat sau doar ceea ce pare în textele lui Tzara, căci „Dada nui o doctrină de pus în practică. Dada – e, ca să mint, o afacere care merge bine. – Dada face datorii și nu trăiește pe salteaua lui. Bunul Dumnezeu a creat o limbă universală, de aceea nu e luat în serios. O limbă e o utopie. Dumnezeu își poate permite să nu aibă succes: la fel și Dada. De aceea spun criticii că: Dada face lux ori că Dada e în rut. Cine are dreptate: Dumnezeu, Dada sau criticul?” (Manifest despre amorul slab și amorul amar, XV).
Când și cum vor evolua noile forme artistice de gândire poate că vom vedea. Până atunci, avem Dada și asta ne ocupă tot timpul.
Yigru Zeltil
Scârba lui Tzara este şi scârba mea
Dacă Tristan Tzara ar fi fost născut întro altă ţară, nu am simţi nevoia săl pomenim atât de des. Îl pome
nim, că de citat e mai greu. Alţii ar fi profitat din plin de centenarul Dada și de „brandul” Tzara, sar fi lăsat și cu tricouri Tzara, de pe care chipul său cu monoclu iconic – ca figura unui Che Guevara, dacă mie permisă comparaţia – să ne asigure de nonconformismul deplin al persoanei care se legitimează astfel.
În schimb, au trecut două decenii de la centenarul Tzara și iată că o editură de top sa încumetat să reediteze traducerea lui Ion Pop din cele Șapte manifeste DADA (urmate de Lampisterii în mai toate ediţiile din 1963 încoace) și din Omul aproximativ (care ar fi trebuit să fie publicat laolaltă cu alte texte din perioada suprarealistă, nu din cea dadaistă). În afară de monumentala monografie TaTa Dada a lui Marius Hentea, cu atât ne putem lăuda (dacă ne socotim suficient de simpatici)!
În liceu, când am parcurs ediţia din 1996 pentru prima oară, nu se punea problema să găsesc în librării (sau sămi permit) Tristan Tzara sau pe alţii pe care îi găseam cu greu sau deloc prin colecţiile bibliotecilor constănţene. În mai mare măsură decât manifestele propriuzise (care însă au avut o influenţă durabilă asupra mea în unele aspecte: conceptul spontaneitate dadaistă sau proclamarea artei drept „singură bază de înţelegere”) și decât Omul aproximativ (a cărui gravitate ternă mi sa părut un pas înapoi faţă de radicalismul
policrom al celor Douăzeci și cinci de poeme din perioada dadaistă), la acea dată mă interesau Lampisteriile, ca împăcări spontane ale inteligenţei lui Tzara cu radicalismul ostentativ din manifeste. În plus, un text ca Notă despre artă neagră, cu accentele sale de mistică rimbaldiană și imaginile puternice („Nimeni na văzut atât de limpede ca mine seara aceasta măcinând albul”), se plia perfect pe sensibilitatea mea inocentă…
Revizitând – la o altă vârstă, când „arta pentru artă” a devenit un lux, iar conceptualismul de după Duchamp îmi amprentează orizontul de așteptare – mișcarea dadaistă și textele acestea, (para?)logica lor pare abia acum cu adevărat „precisă” („dreaptă”, mai puţin, căci este un virus încăpăţânat, „un microb virgin care se vâră cu insistenţa aerului în toate spaţiile pe care raţiunea nu lea putut umple cu cuvinte ori cu convenţii”, vezi Conferinţă despre dada), ca atunci când este proiectată în derizoriu însăși acţiunea de a lansa un manifest (în Manifest dada 1918). „Reţeta” poemuluicolaj merită și ea amintită aici, ca omolog al readymadeului duchampian în ceea ce privește deconstruirea noţiunii de autor sau a celei de operă.
Spiritul de improvizaţie a fost cel care a catalizat acţiunile de la Cabaret Voltaire, dar meritul lui Tzara a fost cel de a capta ceea ce plutea în aer fără a impune o linie (deși avea mai târziu săși impună perspectiva asupra evenimentelor, în dezacord făţiș cu Huelsenbeck): „Așa se născu DADA, dintro nevoie de independenţă, de încredere faţă de comunitate. Cei ce fac parte dintre noi își păstrează libertatea. Noi nu recunoaștem nici o teorie. (…) Sunt împotriva sistemelor, cel mai acceptabil dintre sisteme e acela dea nu avea din principiu nici unul”.
Astăzi, textele acestea nu sar putea (re)scrie decât cu o doză scăzută de vitalitate, căci nici șocul nu mai este ceea ce a fost, dar necesită (și rezistă la) o relectură (dar de ce doar lectură? Putem rescrie așa cum au făcuto cei din spatele recentului Manifest RetroDada). Ediţia aceasta apare în mijlocul unei perioade de timidă revenire în spaţiul literelor a apetitului pentru teorie (mult mai mare în zona artelor vizuale) și de reviriment al interesului pentru experiment, dar mai ales în mijlocul unei perioade de mare tensiune geopolitică și socială, când aparenta și fragila armonie a societăţii pare să se destructureze iar.
Scârba lui Tzara („Daţii înainte, copii, omenire…”) este și scârba mea în faţa unui secol XXI în care capitalismul, militarismul tot mai nerușinat și puterea industriei farmaceutice nau fost clintite la timp de nici o ecosofie și reîncep să profite de ignoranţa activă. Cred că pășim în era cyborgilor, a roboţilor și a „internetului lucrurilor”, nu mai imuni la manipulare și la pragmatism decât eram la începutul Primului Război Mondial, drept pentru care suntem „condamnaţi” la Dada… O supradoză de spirit antiideologic și antiimperialist, întrun moment în care înţelepciunea, nebunia sau – veritabilă obsesie postmodernă – ironia par soluţii, deși am fost în
stare să învăţăm că poate fi contestată separarea artei de restul vieţii (sociale). Ne rămân lucruri nu de făcut, ci poate de refăcut. De tradus – evident. Dar asta, în primul rând, în practica noastră, căci „Dada este o stare de spirit”. Enough said.
Răzvan Ţupa
Tzara şi ţara aproximativă
Pe când nu mă interesa deloc poezia, în „Tudor Vladimirescu”, colegii mei de liceu mai poetici decât mine mă în
trebau dacă nu vreau să scriu în revista lor autografă. „E ușor”, ziceau, „uite un poem” și citeau ceva care mia rămas în minte pentru că era ceva de genul: „Tractor/ Tractor tractor/ Tractor/ Tractor tractor” și așa mai departe. Ce îi interesa era doar să ieșim din pasiunea profesoarei noastre de română, care ne tot repeta: „Arghezi e mai mare decât Eminescu” și „Nu știu de ce avem poem de Nichita Stănescu în manual, pentru că nu se înţelege nimic”. Mă rog, anii ’90. Părea destul de distractiv, dar pasiunea lor pentru Urmuz era pentru mine tot un reflex împotriva gusturilor bietei femei, care părea să aibă vremuri grele cu poezia contemporană. Așa că am zis „poate” și am uitat.
Răsfoind noua ediţie Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ (Polirom, 2016), mam surprins revizitând surprins senzaţiile mele legate de întâmplarea de mai sus. „Dada nui deloc modern, el este mai degrabă întoarcerea la o religie de indiferenţă aproape budistă. Dada așterne o gingășie artificială pe lucruri, o zăpadă de fluturi ieșiţi din craniul unui scamator” (p. 115), notează Tzara întro conferinţă publicată în volum. Miar fi prins bine să citesc asta întrun manual din adolescenţă, pentru că nu maș mai fi simţit aberant de aerian pe lângă boii școlarizării. Acum, stând să mă gândesc, cred că ar fi ajutato și pe profesoară. Sau iar fi făcut rău, cine știe…
Trecând prin manifestele – unele mai celebre, altele mai puţin – și articolele adunate de Tzara între 1917 și 1922, șocul este că poemul său „Omul aproximativ” din perioada imediat următoare (tradus aici de Ion Pop) dă peste cap toate declaraţiile legate de nimic și indiferenţă din prima parte a volumului. Poemul însuși capătă prin aceasta o consistenţă obsedantă când îl pui faţă în faţă cu „Magia unui cuvânt – DADA – care ia pus pe ziariști în faţa porţii unei lumi neprevăzute nu are pentru noi nici o importanţă” (p. 28). Și asta pentru că lipsa de importanţă este produsul predilect al industriilor creative și azi. Oricine a întrevăzut măcar o secundă spaţiile de libertate pe care un poem poate să le deschidă știe că presiunea lui „dar cum e posibil” devine strivitoare. Sau revenim la indiferenţă și date tehnice. Anul trecut, o coproducţie AustraliaGermania, Manifesto, o pune pe Cate Blanchett să reia manifeste artistice sau politice faimoase în dicţia unor personaje cât se poate de diferite. De la un homeless la o profesoară, un muncitor sau o prezentatoare de știri se strâng 13 situaţii în care proiectul lui Julian Rosefeldt recontextualizează declaraţii bântuitoare. Locul manifestului lui Tzara este chiar în prologul de 4 minute al proiectului, Burning fuse, între Manifestul comunist și textul lui Philippe Soupault, Literatura și restul (1920). Realitatea de zi cu zi surprinsă în asemenea situaţii pare să aibă mare nevoie să fie infiltrată de ceea ce este considerat istorie literară, dar nu e. Dar și manifestele cu pricina își regăsesc vitalitatea abia în termenii care pot să răstoarne banalitatea și siguranţele nevrotice. Ceea ce, poetic, vă doresc și dumneavoastră.
În 2016, la centenarul lansării Manifestului Dada, Editura Polirom a publicat o ediţie aniversară spectaculoasă: Tristan Tzara, Șapte manifeste DADA. Lampisterii. Omul aproximativ. Revista Timpul îşi face datoria de a marca importantul centenar, construind în jurul acestei ediţii o mică anchetă la care a invitat trei poeţi pe cât de informaţi privind
mişcarea Dada, pe atât de predispuşi la explorări în zone poetice pe care avangarda le‑a făcut sesizabile pentru prima oară.
Pagini coordonate de Radu Vancu
www.revistatimpul.ro iulie 2016
10 | POEZIE
Dan Ciupureanu
Poemefetița care târa o păpușă nu plângea niciodată
avea un carnețel în care trăgea linii când se uita spre cerşi câte un vapor trecea pe deasupra eifetița care târa o păpuşă era foarte serioasămergea ce mergea apoi se oprea şi oftaşi mai trăgea câte o linie în carnețelul eifetița care târa o păpuşă era şi ea o păpuşăîn loc de ochi avea doi nasturi mari cu câte trei găuri
am deschis
o uşă am dat peste altă uşă am deschis‑oşi‑am dat peste altă uşă pe care am deschis‑oam deschis uşi până am ajuns în dreptul unei ferestre am deschis‑o am dat peste altăfereastră apoi am deschis toate ferestrele s‑a auzit un zgomot în depărtare nu reuşeam să văd pasărea care trecea prin fața meaurmată de alte păsări nu se mai terminauam sărit toate ferestrele înapoi şi‑am trecutprin toate uşile am ajuns în baie a zis o voce m‑am aşezat în genunchiam început să tremur
mi‑e frică
de gândurile pe care nu le mai pot controlade universul deformat ce creşteîn mine puțin câte puțin ca igrasia pe nişte perețiai unui sanatoriu ca să nu îți mai fie frică trebuiesă te uiți în ochii lor să nu clipești să ții capul susca să nu îți mai fie frică nu trebuie să crezi în regretdacă nu ți‑e foame mănâncă la ore fixe dacănu ți‑e somn închide ochii și numără în gândvisele urâte sunt ca niște cântece de leagănlasă‑te în golul pe care‑l simți cu brațeledeschise adulmecă pericolele danseazăpe ritmul scenariilor care‑ți distorsioneazămintea respiră adânc și ridică‑te pe vârfuriești cel mai iubit ești cel mai importantviața ta e o poveste care adoarme copiii neastâmpăraținu te vom abandona suntem aici nu te vom abandonasuntem aici
eram singur în nesiguranța lucrurilor
pe lângă mine trecea un om mirosea a cadavrufericirea era un handicap bicicliştii nu se sincronizauîn gară se anunțase stare de euforie până la închidereaprogramului sunteți de jos sau de sus?m‑a întrebat o bătrână i‑am oferit o țigarănepăsarea se lua prin telepatie aveau cercurile învârteau în jurul gâtului le mestecau
de ce
ai vrea să mai trăiești? oricum vei ajunge la nebunim‑a întrebat dumnezeu de pe schela de unde
picta cerulde ce ar vrea să mai trăiască? a adăugat un chineziar dumnezeu şi ceilalți 49 de chinezi au râs în hohoteoricum va ajunge la nebuni a mai adăugat chinezulşi iar s‑au prăpădit de râs pentru că mi‑e frică să moram răspuns iar chinezul a întrebat îi e frică să ce?îi e frică să moară au răspuns cei 49 de chinezi în corapoi iar s‑au prăpădit de râs cerul era verde
așază‑te
pe această frunză de burundanga să bagmâna în tine să‑ți scot copilul să‑l mâncămsă‑ți fac brățară din cordonul ombilicalsă rămâi stearpă să vrei să mori numai eusă te iubesc numai eu să te iubesc numai eu
azi în metrou
oamenii se abțineau să nu râdă de gândurile mele
casa suspendată
pe care o vezi lângă podulcare trece peste orașul fără lumininu este o casă libelulele care zboară pe lângă tinenu sunt libelule podul nu este un pod și nici tunu ești tu cum nici orașul fără lumini care nu suntlumini nu este oraș aici ești în afara visului tău care nu este visiar acest bilețel nu este un bilețel cum niciacest mesaj nu este un mesaj trezește‑tem‑am trezit sub apă eram un peşte care nu era
un peşte
după o corectură
minuțioasă din acest poem n‑a mai rămas nimic
mortul
era îndrăgostit de‑o moartă din cu totul alt cimitircea care‑l plângea pe mort o plângeaşi pe moartă mortul îi duse flori moarteiaflase că tânăra se contrazicea în confesiunimoartei îi povestea despre pablo iar mortului
despre juan
când nu mai vreau
să mai trăiesc mă ridic pe vârfuricu mâinile deasupra capului şi mă învârtca o balerină sub reflectorul gardului electricapoi mă retrag cu spatele din scenă salutând persoanele care se descompun
în fiecare noapte
mortul era dezgropat mandolineleridicau ciori deasupra cimitiruluimortul dansa cu fiecareîl sărutau pe obraji şi‑l îngropau la loc
luasem asupra mea
vina celor care mă răneau vedeampuncte conspirative de‑a lungul tuneluluiauzeam şoapte suprapuse ştiam că sfârşitulse apropia odată cu umbrele care‑mi mimau mişcărileîmi permiteți să plâng lângă dumneavoastrăam întrebat o doamnă cineva a tras alarmaşi mi‑a dat o batistă apoi a scos mâna pe geammetroul a pornit mai departe şi‑am plâns
bucata de carton
pe care dorm mă aşteaptă în fiecare searăbucata de carton pe care dorm e caldă şi confortabilăpe bucata de carton pe care dorm pot să stau fără
să dormbucata de carton pe care dorm cândva proteja
un televizoracum mă protejează pe mine oriunde m‑aş duceşi e foarte greu în viață să nu ai bucata ta de carton
gheme
de praf se rostogoleau printre meseeram aşezați în pantă ne țineam de halbeploua şi bătea vântul în cârciuma noastrăse făcea noapte câte unii îşi dădeau drumulse rostogoleau sub picioarele noastrenevestele îi aşteptau cu roabe pentrua‑i arunca la groapa bețivilor dormeamunii peste alții soarele ne ardea fețelemurdare de noroi se făcea seară ne ridicamcu greu şi ne trăgeam unii pe alții la deal spre cârciumăgheme de praf se rostogoleau printre mesene țineam de halbe şi cântam până adormeam
într‑un sanatoriu
le ziceam bună ziuaiar ei îmi răspundeau bună ziuatreceam mai departe şi când ne întâlneamdin nou îmi ziceau bună ziuale răspundeam bună ziua
am să vă strivesc
degetele‑n menghine şi am să torn acid peste eleam să vă leg de picioare şi am să vă târăscpe asfaltul fierbinte până veți rămâne fără pieleam să vă înec în veceu şi‑am să vă învii cu căcatpână veți recunoaşte că sunteți lingăiisistemului care vă spală creierele zi de zi
nr. 208 www.revistatimpul.ro
POEZIE | 11
Îngerii şi lucrările lor
Emil Brumaru
Sînziana Şipoş
Poeme#
Un soare poate fi înlocuit cu un bec, a zis el şi a montat unul. După ce a plecat, pământul a devenit o cameră. Stăm cu limbile lipite de dopurile scoase. Când sunt mânjite bine, le aruncăm să spargem becul. Nu o să se mai vadă sticlele, nu o să se mai vadă muştele care se plimbă de o vreme pe blana mortului.
#
Tot corpul îi dispare în vin. Doctorul a zis că un pahar pe zi nu face rău! Doarme cu fața spre cer şi urinează în chiuvetă. În urma lui răsar flori. Râdem şi batem din palme. Când se aude tusea, ne punem pătura pe cap. Vine să mă învețe sensuri noi şi când dorm. Ne aducem aminte de toți morții şi ne rugăm să nu se mai ia curentul. Mi‑l imaginez într‑un oraş străin, pe o stradă acoperită de gheață, unde singurul zgomot e bâzâitul neoanelor.
#
Ai murit cu ochiul stâng întredeschis, dar n‑ai văzut cum m‑am apropiat şi ți‑am furat toate sticlele din jur. Ne vei rămâne veșnic în amintire. Vecinii de pe scară.
#
Mă scufund tot mai mult într‑o piele veche. Celălalt om bate din picioare. Arsurile îşi schimbă culoarea în fiecare zi; o scamă pluteşte în aer. Înainte, mi‑ai arătat că şi tu ai avut o carie lăsată să crească în dinte doar pentru că e a ta; îmi privesc mâinile şi le spun să tacă.
#
Zborul dintr‑un interior în altul. Colțul patului se topeşte într‑un mulaj, urcă în jurul picioarelor. Multe cearşafuri găurite pe acoperiş. Privim o pastă alburie care picură pe podea.
#
Înjurăturile vin continuu şi explodează ca artificiile. Fumul ce urmează şi țiuitul din urechi. Mi‑ai spus că ți‑e frică şi am plecat amândouă să căutăm viermi de mătase. Firele o să ne înfăşoare şi o să avem un înveliş propriu, din care nu o să ieşim decât să ascultăm marea.
#
Mizeria nu se atinge de tine dacă‑ți lași părul să crească. Mă ghemuiesc într‑un colț de pat; somnului meu i se face ruşine de somnul tău.
#
Ți se potriveşte pe umeri cu franjuri grei care mătură podeaua, cu sticla de bere în mână şi cu ochii ei hepatici. După fiecare înghițitură, mai face un pas spre margine. Mă simt bine şi mă gândesc să îl ajung şi eu din urmă. Mă îndrept spre geam şi văd lumină. Luna e o burtă umflată de viermi.
#
Câteva haine ard lângă pereți. Degete strâmbe se înfig în saltea ridicându‑ți corpul. În felul acesta, aproape de becuri, insule cu trupuri nemişcate de musculițe. Peste puțin, lumina se retrage ca un monstru lipicios care te‑a atins îndelung.
#
Poate să doarmă liniştit, are mereu la îndemână sticle. Noaptea, se strecoară înăuntru. Dacă nu mă prefac că dorm, o să mă lase barmanului fără dinți, cu obraji supți şi ochi roşii. Îmi țin respirația. Vasele murdare – le pun cu cele curate – aşa, mai aproape de el – au înghesuit toate gândurile urâte într‑un dulap. La noi acasă nu primim pe nimeni. La noi e alunecos pe jos. Ne rupem câte o mână. La noi se transpiră. La noi pare în regulă.
#
O pasăre agitată se aşază între noi de fiecare dată. E uşor să mă îngrop în dezordinea din cameră şi să strâng orice până se sparge. Mi‑ai spus că oamenii trăiesc în țara ta cu părul îndesat în urechi. Cuminte ca o muscă pe dulap, am toate şansele să rămân. Înăuntru cresc petalele unei flori. O să se vadă nervurile şi nu o să mai pot trăi decât printre trupuri paralizate.
#
Trei limbi îi ieşeau din gură. S‑a apropiat şi mi‑a mestecat părul. Mă uit de pe margine. Pe străzile pe unde trece, arunc mâncare. Se apropie şi mă încuie în casă. Îmi bag degetele în acvariu şi las peştii să se hrănească.
#
Îmi descos pielea şi‑mi fac ordine. Ziua albeşte apartamentul. Ascund lumina în căni şi mă transform în rădăcini care ajung în subterane, la gleznele nopții trecute. Să nu vadă nimeni măcelarul care atârnă porcii‑n cârlige, în timp ce o fetiță îşi caută păpuşa printre.
#
Lasă‑ți corpul să zdrobească. În aerul negru găseşti doar linişte.
Rugăciune (2)
O, câtă umilință, Doamne, câtă umilință?Cui să mă vait, dacă nu Ție,Pe care Te presimt, cum pe‑o câmpieȘtii că se‑apropie o floare doar prin mirosul ce abia adieȘi te îndeamnă la răbdare şi căință…Pe mine nu‑ncerc să mă iert, atunci pe cine?Pe mama, care niciodată nu mai vine?Pe tatăl meu, de care mi‑e ruşine?Ei mă întreabă‑n fiecare noapte,În vis, dacă mai pot căra în spateTot ce‑am făcut. Și numai Tu‑nțelegi că se mai poate…
***Florile scriu poeme cu parfumul lor.Noi le citim cu nărileȘi ochii‑nchişi până‑ncurcăm cărărileȘi‑n loc de‑o nimfă‑mbrățişăm un biet izvor.Sau, amețiți de izul de muşchi verde,Intrăm în scorburi, căutăm cu brațeleFemeia ce ne‑ademenea cu lațeleEi azurii, dar trupul i se pierde.Și ni se pare că miroase‑a curcubeu,Mult mai departe. Alergăm spre dânsulÎnnebuniți că se va risipi, fugind mereuSă‑i pupăm tălpile şi brusc ne‑apucă plânsulCă nu mai este, uite, nu mai esteȘi ne‑a lăsat la mijloc de poveste.
www.revistatimpul.ro iulie 2016
12 | INTERVIU
Ştefan Afloroaei
Ștefan Afloroaei este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde predă cursuri de metafizică şi hermeneutică. De curând a fost ales membru corespondent al Academiei Române. A publicat cărţi de autor la edituri prestigioase (Humanitas, Polirom, Editura Știinţifică, Institutul European), a coordonat volume colective
şi a publicat numeroase articole în reviste de specialitate şi în reviste de cultură. Este unul din fondatorii şi editorii revistei Meta: Research in Hermeneutics, Phenomenolog y and Practical Philosophy.
Domnule profesor, v‑aș ruga pentru început să ne dezvăluiţi cum aţi ajuns să fiţi interesat de filosofie, care au fost mo‑tivele și imboldul iniţial, experienţa de viaţă și lecturile care v‑au propulsat către filosofie.
Am început relativ simplu, probabil ca și alţii dintre noi. Interesul pentru textul de filosofie lam resimţit în anii de liceu, dar nu neapărat prin orele de filosofie. Am terminat Școala Normală, unde Filosofia se făcea în al patrulea an din cei 5 ani de studiu, dar până atunci această apropiere sa realizat graţie orelor de literatură și chiar celor de matematică, mai ales de geometrie. Mie mia plăcut foarte mult matematica, am mers de multe ori la olimpiadă la această disciplină. Eram sigur că voi urma Facultatea de Matematică. Pot spune că matematica, mai ales geometria, mia adus în faţă unele situaţii care sunt realmente filosofice, pentru că au un caracter straniu, paradoxal. De asemenea, psihologia ma adus aproape de filosofie. Și maniera distinctă de a gândi a unor oameni, precum Ioan Sârbu, profesor de filosofie, fascinat realmente de gândirea greacă. Mai am unele însemnări din acea vreme. Am stat vreo două ore pe holurile Universităţii, pentru a mă decide la ce facultate să mă înscriu. Plecasem cu gândul de a mă înscrie la Matematică, dar am stat și în faţa ușilor facultăţilor de Istorie și de Litere. Nu știam atunci dacă am decis bine înscriindumă la Filosofie, dar acum nu regret acest fapt.
„Nu ştiu o reţetă pentru a ajunge la filosofie”
Întâmplarea sau destinul, pentru a vă întreba cu termenii care compun titlul unei cărţi a dvs.?
Să spunem că doar o întâmplare mai aparte. În timpul studenţiei au venit multe alte lecturi, dar am avut și bucuria de a audia câţiva profesori importanţi. Aș aminti cursurile profesorului Ernest Stere, atras de filosofia franceză modernă, precum și cursurile magistrale ale lui Petre Botezatu, un om cultivat, cu multe deschideri în ordine culturală. Aceste începuturi nu sunt foarte spectaculoase, dar probabil este în joc o anumită sensibilitate. Nu există o cale precisă în acest sens. Nu știu o reţetă pentru a ajunge la filosofie. Dacă nu există o căutare proprie și o sensibilitate a minţii, interes pentru înţelegerea de sine și pentru anumite întrebări, atunci nu se poate ajunge la filosofie.
Prima dvs. carte, Ipostaze ale raţiunii negative, care este prelucrarea tezei de
doctorat, a stat mulţi ani la Editura Știin‑ţifică, apărând abia după revoluţie. A fost o întâmplare această întârziere? Sau a acţionat cenzura?
Volumul reprezintă prelucrarea a două capitole din teza de doctorat, începută la Iași sub îndrumarea profesorului Ernest Stere și continuată la București. „Ipostaze ale raţiunii” este o sintagmă propusă chiar de profesorul Ernest Stere, cu privire la ceea ce sa petrecut în filosofia europeană după Descartes. Iniţial mi sa părut destul de abstractă, dar cu vremea iam găsit un anume conţinut. Am predat cartea la editură în 1986 și a apărut abia în 1991. Nu știu dacă a fost publicată mai greu din motive ideologice. Nu aș vrea să cred că devenisem un autor care putea produce un scandal intelectual la vremea aceea.
Dar nici concesii nu aţi făcut în acel text.
E adevărat, cartea a apărut exact așa cum am predato editurii. Sugestia privitoare la raţiunea negativă provine din Hegel, deși nu împărtășeam întru totul felul în care o discută, de pildă faptul că face din raţiunea negativă un moment al celei pozitive. Consideram că orice interogaţie conţine un element negativ, o îndoială, un moment sceptic, iar acestea nu pot fi înghiţite întro certitudine, în raţiunea pozitivă. Acest fapt mia devenit clar nu prin scrierile lui Hegel, ci ale lui Descartes. Iniţial Descartes nu ma atras, ba chiar eram pe punctul de a abandona lectura scrierilor sale. Însă am observat că în multe locuri vorbește despre filosofia sa ca despre o naraţiune, o cale alternativă. Ma atras faptul că a fost sensibil la o anumită reprezentare a lumii, anume lumea ca fabulă, teatru (mundus est fabula, cum ia plăcut să spună). Îndeosebi în Corespondenţa sa afirmă că toate trebuie luate ca întro mare reprezentaţie dramatică. Atunci miam dat seama că Descartes îmi poate deveni apropiat citindui paginile ca pe o confesiune. Vorbește mereu despre el însuși, despre felul în care caută să înţeleagă, fără a propune neapărat o doctrină. Este o cale pe care singur o caută și o urmează. Dacă lumea este o fabulă, atunci distincţia dintre adevăr și fals, realitate și ficţiune, este mult estompată, aproape indecisă. Realitatea comportă o latură fictivă, iar ficţiunea este întro privinţă realitate, exact ca întro reprezentaţie dramatică. Astfel, lucrurile trebuie mereu raportate la cel care percepe și gândește, doar astfel se configurează o anumită realitate a lor. De aici a plecat volumul amintit.
Dacă nu există o căutare proprie și o sensibilitate a minţii, interes pentru înţelegerea de sine și pentru anumite întrebări, atunci nu se poate ajunge la filosofie.
nr. 208 www.revistatimpul.ro
INTERVIU | 13
„Realitatea comportă o latură fictivă, iar ficţiunea este într‑o privinţă realitate, exact ca într‑o reprezentaţie dramatic㔄E greu să faci abstracţie de ceea ce se întâmplă în propria ta cultură”
În ce măsură identificarea excentricităţilor, pe de o parte, și a negativităţii interioare ra‑ţiunii, pe de alta, au prefaţat cercetările dvs. viitoare?
Nu am abandonat niciodată aceste chestiuni. Am fost mereu tentat să explorez ceea ce se anunţă ca „putere imensă a negativului”, pentru a vorbi în termenii lui Hegel, una care nu se stinge și nu cedează pentru o instanţă exclusiv pozitivă. De pildă, în Întâmplare și destin discut problema răului, încercând să o recunosc în spaţiul culturii în care ne situăm noi înșine. În 1991, dacă îmi amintesc bine, revista Contemporanul a lansat o dezbatere despre eșecul în cultură, punând întrebarea dacă și cultura noastră este marcată de eșec și dacă există o soluţie. Am scris atunci un text despre eșec în cultura și istoria noastră. Eliade ma călăuzit mult, punând problema eșecului în relaţie cu cea a suferinţei, pentru a vedea cum anume poate fi valorizată suferinţa la un moment dat. Există așadar o relaţie între cartea despre ipostazele raţiunii negative și cea despre eșec, suferinţă și destin în cultura română.
Preocuparea dvs. pentru fi‑losofia și pentru cultura română se prelungește până în textele recente. Cărţile următoare au în atenţie aceleași preocupări: Lumea ca reprezentare a ce‑luilalt (Institutul European) și Cum este posibilă filosofia în estul Europei (Polirom).
E greu să faci abstracţie de ceea ce se întâmplă în propria ta cultură, cel puţin de unele situaţii faţă de care ești mai sensibil. În Cum este posibilă filosofia în estul Europei analizez câteva situaţii neobișnuite din cultura noastră filosofică. De pildă, faptul că la noi limbajul filosofic nu sa configurat întro manieră substanţială, astfel încât să reziste în timp, motiv pentru care constatăm mari discontinuităţi și fracturi. Mereu sa simţit nevoia de a avea un limbaj propriu filosofiei, de la Cantemir, Micu și Eminescu (în traducerile lui din Kant) până la Blaga și Noica. Cu fiecare încercare importantă din filosofia românească autorii în cauză trăiesc cu sentimentul că nu sa ajuns la un limbaj filosofic adecvat. Această situaţie ilustrează, în alt plan, celebra teorie a catastrofelor formulată de Cuvier: din când în când limbajul filosofiei se prăbușește, cedează, încât trebuie din nou articulat.
Aţi deschis astfel către te‑matica maladiilor culturale, a maladiilor interpretării, înţele‑gerii, sensului. Aţi avut în ve‑dere astfel de chestiuni atât în câteva volume colective pe care
le‑aţi coordonat, cât și în unele cărţi mai recente, cum ar fi cea despre problema absurdului. Cum a ajuns specialistul în hermeneutică – așadar în ches‑tiuni precum sensul, înţelege‑rea, semnificaţia – să fie atras de tema absurdului?
Absurdul ţine de problematica sensului: dacă încercăm să identificăm situaţiile, propoziţiile sau ideile absurde, constatăm un deficit radical în privinţa sensului. Eventual, un surplus straniu. Desigur, absurdul înseamnă altceva decât nonsensul obișnuit și decât ceea ce e lipsit de sens. Comportă o anume radicalitate, afectează însăși posibilitatea sensului. Am riscat puţin cu titlul acestei cărţi. Iniţial mă gândeam la ceva mai clasic, Despre sens și nonsens. Am precizat însă că nu intenţionez să descriu evenimente absurde, cele pe care le considerăm catastrofale ori nefericite în ordine istorică și cotidiană, ci mai ales situaţii ce privesc formele simbolice, culturale și pe care, în graba noastră, le numim absurde. De pildă, cineva care face analiza logică a limbajului poate crede că un poem sau o naraţiune sunt ca atare absurde. La fel, ideile metafizice sau viziunile religioase pot săi apară lipsite de sens.
La distanţă de criteriile obişnuite ale sensului
Miam dat seama că socotim cu ușurinţă ceva drept absurd, lipsit de sens, când de fapt acel ceva scapă unor criterii obișnuite ale sensului. În mod obișnuit, căutăm sensul fie după regulile elementare ale logicii, fie după un anumit calcul (un act este cu sens dacă este eficient). Însă termenul e folosit de unii autori mai vechi sau mai noi cu alt înţeles: „exotic” sau „straniu”, „enigmatic”, „incomprehensibil” sau „tainic”. De exemplu, Cicero are în vedere câţiva filosofi importanţi, precum Pitagora sau Platon, afirmând că nimic nu poate fi spus atât de absurd încât să nu fi fost spus de unul dintre filosofi. Constată pur și simplu că opiniile lor sunt contradictorii și stranii, nu se supun logicii obișnuite. În multe privinţe apar incomprehensibile, te lasă fără reacţie, aruncândute întro lume cu totul aparte. Cicero exprimă atitudinea unui om realmente uluit. Termenul absurdum, cu astfel de înţelesuri, revine și la alţi autori, precum Pascal sau Kierkegaard, Wittgenstein sau Borges. Firește, limbajul uzual de astăzi sa îndepărtat mult de aceste semnificaţii, are în vedere mai ales situaţii negative, proaste, ca atunci când o imagine sau un enunţ scapă oricărui criteriu logic sau oricărei măsuri obișnuite.
Înaintea volumului despre absurd, aţi publicat, tot la
Editura Humanitas, lucrarea Metafizica noastră de toate zi‑lele. Filosofia se ocupă de obi‑cei cu probleme mari, insolubi‑le, cu probleme de duminică, unele care ies din obișnuit. Dimpotrivă, gândirea și expe‑rienţa de zi cu zi constituie un strat al de la sine înţelesurilor, mai degrabă al răspunsurilor gata făcute decât al întrebări‑lor, care formatează din umbră și pe tăcute experienţa, viaţa, gândirea noastră. Cum anume se împacă acestea două?
De obicei noi credem că doar filosofii își pun întrebări mari, iar acestea trebuie găsite doar în cărţile mari ale unor autori mari. Cred că această situaţie reprezintă doar o excepţie. Până la urmă, întrebări mari – prăpăstioase și insolubile – putem afla din gura oricărui om. Întro anumită măsură, când vorbim de filosofie noi lucrăm cu o ficţiune, mai ales când ne referim la metafizică. Numele mari ale filosofiei dau excepţia întro cultură. Multe dintre întrebările pe care ei le rafinează le putem recunoaște și la cei fără pregătire filosofică. De pildă, întrebarea privitoare la faptul libertăţii poate fi pusă de oricine, chiar întro manieră simplă, elementară. Oricine se poate întreba dacă ceea ce face ţine de voinţa lui, dacă iniţiativa o are el însuși sau, dimpotrivă, vine din altă parte. De asemenea, oricine se poate întreba cu privire la o posibilă ordine în această lume, dacă nu cumva toate sunt lăsate la voia întrebării. Și un cioban se poate întreba asupra acestei chestiuni, mai ales când își pierde o parte din turmă, nu? Atitudini sau întrebări de natură speculativă (Kant chiar așa le spune) le putem avea din partea oricui. Asta am avut în vedere întrun capitol al cărţii, când am vorbit despre metafizica noastră de toate zilele.
Solul prealabil al unei metafizici
Eu nu am spus metafizica noastră de zi cu zi, cotidiană, am spus „de toate zilele”. Formula din urmă este un pic ambiguă, cifrată, una e să spui „pâinea noastră cotidiană” și altceva „pâinea noastră de toate zilele”. E o diferenţă pe care teologii o știu bine. Nu avem întrebări metafizice în manieră cotidiană, uzuală, dar există o metafizică de toate zilele, în sensul că oricine ajunge la un moment dat în situaţia de ași pune întrebări de felul celor pomenite. În faţa experienţei și în faţa logicii obișnuite ele rămân insolubile. Problema este că mintea omenească nu le abandonează nici o clipă, chiar dacă îi apar tenebroase sau insolubile. Mereu este atrasă de aceste întrebări, situaţiile din care ele pleacă revin mereu. Și sunt multe întâmplări care trezesc asemenea întrebări. Or, eu cred că metafizica
ar trebui să o căutăm înainte de toate la nivelul unor întrebări, credinţe și îndoieli, însoţite pe cât posibil de anumite atitudini de viaţă.
Atingeţi în felul acesta și ideea maladiilor metafizicii: me tafizica foarte adesea a fost prea mult separată de stratul de toate zilele, de stratul acesta al credinţelor, al convingerilor, al reprezentărilor care sunt la‑tente, sunt deja constituite în noi și care se activează cu fie‑care act al vieţii noastre, nu doar în momente excepţionale. Atunci când au făcut metafi‑zică, filosofii au uitat adesea că gândirea se înrădăcinează în viaţa ca atare.
Când cineva își formulează o întrebare cu privire la libertate, ordine, Dumnezeu, suflet, moarte, chiar întrun limbaj simplu, elementar, intră în joc și o atitudine, o stare de spirit proprie acelui om. Și nu cred că scapă cineva în această lume sau în această viaţă de astfel de întrebări. De aceea metafizica ar trebui să o căutăm plecând de la nivelul unor întrebări și imagini prealabile, este motivul pentru care cred că doctrinele metafizice, așa cum le găsim în istoria filosofiei, dau excepţia și nu regula. Regula ar trebui să o recunoaștem mai curând la nivelul acestor imagini și întrebări, aici cred că trebuie să găsim solul prealabil al unei metafizici. Și, cum bine sa spus, o întrebare nu este posibilă decât pe fondul unor credinţe sau al unor reprezentări, presupoziţii. Trebuie să cred ceva cu privire la această lume pentru a mă întreba, de pildă, în ce măsură are sau nu o ordine. Trebuie să cred cel puţin că pot vorbi despre o lume și că această lume există întrun anume fel. Trebuie să cred ceva cu privire la suflet ca să mă întreb dacă el moare sau nu, bunăoară să cred că nu este întru totul asemenea trupului. Să cred că, deși intim legat de trup, nu are la nesfârșit soarta trupului. Pe fondul acestor credinţe poate să apară întrebarea dacă este muritor sau nu,
dacă are acces sau nu la o altă lume. Ceea ce înseamnă că metafizica trebuie regăsită la nivelul acestor credinţe și reprezentări prealabile, pe fondul cărora se pot naște anumite întrebări. Încât, repet, de aici ar trebui să plecăm spre a vedea cum se realizează drumul ei, până în acel punct în care ajunge, dacă întradevăr ajunge, doctrină sau teorie metafizică.
În definitiv, înţelegerea nu este doar un act filosofic, nu este prezentă când și când, ci ea este la lucru în fiecare act al vieţii omului. De aceea trebuie să redescoperim viaţa pură și simplă din spatele oricărei teo‑rii filosofice.
Spunem de obicei că discursul filosofic privește un mod de viaţă. Nu doar că îl privește, dar a tins la un moment dat să fie un mod de viaţă. Pentru unii filosofi greci, a face filosofie însemna să asumi un mod de viaţă. Nu era o chestiune abstractă, pur teoretică. Nuși formulau întrebări doar la modul teoretic, ci își propuneau ca întro discuţie să lămurească o chestiune de viaţă, pe cât posibil în noţiuni clare. „Gri e orice teorie, dragă prietene!”, spune Faust întrun loc știut. Pentru ei, întradevăr, orice teorie pură era gri, un loc pustiu. Conta mult filosofia ca mod de viaţă, regăsită sub forma unor aptitudini sau conduite. Aceasta este maniera în care Plotin, de pildă, discută chestiuni filosofice cu discipolii. Are mereu în atenţie modul lor de viaţă, felul în care se raportează unii la alţii, ce anume aleg ei, credinţele lor, modul în care se pot salva sau în care se pot pierde. La fel se întâmplă mai târziu în cazul altor filosofi, atenţi la ce anume se petrece cu ei, ca oameni care simt, gândesc și reflectează. Se au în vedere întotdeauna și pe ei înșiși, propria lor situaţie ca oameni în viaţă. Astfel de filosofi, pe care îi simt cu adevărat vii, umani, mi se par a fi cei mai atrăgători.
Interviu realizat de George Bondor
www.revistatimpul.ro iulie 2016
14 | CRONICI
Cronică de carte
Fundamentalismul religios: modernitate şi cinism
Cronică de arte vizuale
Sinceritatea scriituriiMaria Bilaşevschi
Andreea‑Gabriela Cioban
Nicoleta Gaiginschi nu caută prin abstractizare o descărcare imediată a
realităţii interioare. Mai degrabă, ea caută să apeleze la toate simţurile în afara văzului, să creeze un flux dinspre lucrare spre privitor, să resuscite depozitele de energii sub forma unor exerciţii de gândire, construcţie, imaginaţie. Pentru a reuși aceasta, artista se îndepărtează de expansiunea excesivă a abstracţionismului și se apropie de acele tehnici de eliberare a spiritului pentru atingerea unei înţelepciuni profunde, specifice filosofiei asiatice.
Există o continuitate și o fluiditate a formelor care nu aspiră să fie recunoscute ca figurative,
dar care își găsesc singure calea spre autodefinire. În lucrările monocrome, artista nu pleacă de la reţete compoziţionale predeterminate, ci construiește prin fiecare strat o relaţie cu elementele așezate anterior pe pânză, ajungând la forma finală doar atunci când elementele conjugate devin o oglindă a artistei.
Ineditul creaţiei Nicoletei Gaiginschi rezultă atât din tehnică, dar mai ales din concept. Asumânduși chiar și instrumentarul artistului japonez, plecând de la ustensilele folosite în caligrafie până la hârtia de orez, ce nu permite retușări ale compoziţiei, artista suprapune doi poli aparent contrari: cel al forţei, al
energiei ce necesită îmblânzire prin fineţe, și cel al sensibilităţii.
În anumite lucrări, sugestiv intitulate Torii – între sacru și profan, Echilibru și Zbor, artista pleacă de la filosofia orientală în care binele și răul, constructivul și distructivul se află întrun strâns și interdependent dans al vieţii și al morţii, parte a unui echilibru în care armonia coagulează întregul.
O odă adusă civilizaţiei nipone, lucrarea Dragoni și iriși îmbină tehnica drippingului și transparenţele din pictura de apă japoneză. Prin tușele de origine ideografică (ce amintesc de impresionismul lui Monet, inspirat de stampele japoneze), Nicoleta
Gaiginschi alătură două simboluri ale vieţii care, din punct de vedere metafizic, sunt ferestre spre tărâmul spiritual, imaterial și evocator. Pe aceeași linie, Chemarea soarelui sugerează rafinamentul esteticii tradiţionale japoneze, accentuând efemeritatea frumuseţii și a faptului că aceasta este subordonată atât luminii, cât și întunericului.
Calea – Dao prezintă o suită de forme inspirate de ideogramele japoneze, plăsmuite de artistă pentru a sugera desfășurarea propriei scriituri în curgerea universală a timpului. Este aparte modul în care textul poate fi decodificat, citit de fiecare privitor dintro perspectivă expresivă,
accentul fiind pus pe gestul ce naște o materialitate aparte, o emoţie nedeclarată în cuvinte.
În lucrările Nicoletei Gaiginschi, culoarea și structura sunt unitare, organice, alcătuind o prezenţă unică, intimă. Formele sunt culoare, iar suprapunerea ori transluciditatea inspiră adâncimea straturilor, îmbogăţind arhitectura compoziţională. Pentru artistă, pictura abstractă reflectă întru totul modul său de gândire și simţire, invitândui pe privitori să mediteze, să depășească aparenţa structurală și compoziţională a lucrării. De fapt, prin fiecare pânză, ea redă fiecăruia dintre noi darul descoperirii în profunzime a emoţiei încorporate în actul picturii.
Expusă în cadrul Galeriei „Labirint”, expoziţia Sinceritatea scriiturii a artistei Nicoleta Gaiginschi nu se oferă cu simplitate privitorului. Artista explorează energia culorii, tensiunea dintre forma neformată şi culoare, materia pură, vibrantă şi spiritul. Fiecare lucrare exprimă o descărcare a fiinţei, un dinamism sub forma creşterii, a progresiei unui univers ce se extinde continuu. Văzute ca un întreg, lucrările Nicoletei Gaiginschi apar ca un melanj între caligrafia japoneză, cu tuşa exprimată gestual, articulată spontan, ce biciuie cu intensitate pânza, şi expresionismul abstract, de factură americană, cu o cromatică fulminantă, îndrăzneală, dramatism şi tensiune dinamică.
Fundamentalismul este prezentat ca rezultatul direct al interacţiunii dintre reli
gie și ideologie. Deși clarificarea conceptului de fundamentalism religios este centrală, sunt oferite exemple de mișcări și tendinţe ce se nasc în interiorul marilor religii, îndeosebi în iudaism, creștinism și islam.
Încă de la început, autorul compară termenul religie cu ideologie, apelând la semnificaţia pe care o au mitul, simbolul, comportamentul ritualic, prezenţa sacrului și a profanului din perspectiva construirii identităţii și culturii unui popor sau ale unei comunităţi. Analogiile realizate între afirmaţiile făcute de diverși filosofi duc la concluzia că sacrul și atitudinea religioasă nu vor dispărea niciodată. Ele pot doar să sufere modificări, așa cum se întâmplă în lumea contemporană, unde ideologiile care au apărut și continuă să apară iau treptat locul religiilor. Istoria religiilor nu relevă o involuţie, așa cum susţin unii, ci, de fapt, este o continuare ce își urmează propriul traseu. În această logică se înscrie și faptul că, astăzi, religia poate fi înţeleasă ca o ideologie, iar ideologia, ca o religie.
Pentru a arăta cum funcţionează această dezvoltare, Sandu Frunză ne atrage atenţia asupra mitului, așa cum apare în ideologiile politice ale lumii moderne. Astfel, filosofiile construite în
jurul marxismului sunt analizate și prezentate cu atenţie de autor, prin comparaţie, reușind astfel să ne introducă în lumea întâlnirilor dintre religie și politică, dintre stat și comunităţi, dintre concepţiile sublime pe care ni le propune religia și concepţiile violente încărcate ideologic. Așa cum, în cazul ideologiilor, putem sesiza că se pot transforma în religii secularizate, tot așa, pot apărea grupări care să transforme religia întro manifestare ideologică, făcândo să acţioneze ca o ideologie.
Un aspect important ce trebuie urmărit în cartea propusă de Sandu Frunză este legat, de asemenea, de rupturile ce apar între elitele existente dea lungul fiecărui secol și ideile promovate de ele, idei ce ajung să domine epoca, pe de o parte, și masele largi, cu ceea ce în mod efectiv își doresc oamenii de rând, pe de altă parte. Autorul analizează conflictul pe care tânăra generaţie de fundamentaliști îl are cu a lor cultură tradiţională, ei având în mod evident o mai mare afinitate faţă de modernism decât
faţă de tradiţionalism. Așa cum reiese din numeroase idei exprimate de gânditorii contemporani, un asemenea atașament devine posibil datorită faptului că fundamentalismul este o creaţie a modernităţii, în ciuda faptului că se afirmă în permanent conflict cu aceasta.
Prin prezentarea unor mișcări fundamentaliste din lumea creștină, iudaică și islamică, autorul pune în evidenţă principalele
trăsături ale fundamentalismului, apelând nu doar la teorie, ci și la exemple concrete. Cea mai importantă caracteristică este ilustrată de un paradox al acestor mișcări: fundamentaliștii luptă împotriva crizelor aduse de modernitate, dar se folosesc de tot ceea ce modernismul poate să ofere pentru transmiterea mesajelor și îndeplinirea scopurilor. Dincolo de această acomodare cu modernitatea, fundamentaliștii acuză modernizarea din toate punctele de vedere, susţinând că este calea sigură spre distrugerea umanităţii. Ei acuză în special modernismul pentru faptul că îndepărtează oamenii de valorile spirituale.
La baza argumentaţiei lui Sandu Frunză stă faptul că fundamentalismul, privit ca ideologie, este un sistem de idei rezultate din interpretarea religiei ca un sistem de principii de acţiune sociopolitică. Prin aceasta, autorul ne arată că fundamentalismul în sine nu este altceva decât o formă modernă de cinism, în ciuda faptului că liderii mișcărilor
fundamentaliste neagă orice posibilă influenţă pozitivă a modernităţii asupra sistemului lor de valori.
Un merit incontestabil al cărţii este acela că autorul ne ajută să înţelegem mai bine legăturile dintre religie și ideologie, religie și politică, Biserică și stat, cum au evoluat acestea și cum sau modificat și care sunt efectele deja vizibile ale celor întâmplate, precum și rolul pe care îl joacă și importanţa atribuită majorităţilor/ minorităţilor religioase dintrun stat. În acest sens, trebuie evidenţiate analizele ce aduc în discuţie multiculturalitatea existentă în România și pluralismul pe care îl oferă mediul tolerant al culturii române.
Concluziile sunt prezentate de autor ca niște previziuni, dândune motive puternice să fim deschiși la viitoare discuţii pe această temă. Conflictul dintre religii și ideologii, ca și cel dintre diferite fundamentalisme, este unul de actualitate, făcând parte din lumea în care trăim. Ne intersectăm cu el fie că vrem sau nu, trebuie să îl acceptăm și să învăţăm să îl gestionăm întrun mod adecvat. Cartea lui Sandu Frunză ne explică premisele acestui conflict, dinamica acestuia și ne sugerează câteva căi de urmat în rezolvarea noului conflict generalizat al ideologiilor ce se manifestă pe plan global.
Prin lucrarea Fundamentalismul religios și noul conflict al ideologiilor (ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2016), Sandu Frunză umple un gol existent la momentul actual în literatura ştiinţifică din România. Pornind de la cercetările deja existente pe plan internaţional, el oferă o nouă perspectivă asupra fundamentalismului religios, privit ca fenomen global.
nr. 208 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 15
Constantin Piştea
O uşă deschisă
Cronică de carte
Multiplele reprezentări ale carnavaluluiOana Maria Nicuţă Cronică de arte vizuale
O latură inedită a expoziţiei este oferită de întâlnirea cu o parte din opera
de tinereţe a artistului. Lucrări ce datează din anii ’60 sau ’70 ne relevă un artist care, în pofida perioadei de acces limitat la informaţii vizuale sau teoretice, experimentează mult în relaţia cu avangardele artistice interbelice. De la portrete precum Domnișoara Christina (1973) sau Portretul mamei (1966) până la naturile statice (Natură statică cu Paris Match, 1967), experienţele cubistă, fovistă, abstracţionistă sau expresionistă își pun amprenta pe maniera sa de lucru. O lucrare cubodadaistă în care prezenţa textului definește întreaga atmosferă, Lord Extra (1980), ne introduce la începutul anilor ’80 întro atmosferă aproape burgheză, urbană, diferită de majoritatea temelor tratate în acea perioadă de artist, însă care îi confirmă o dată în plus preocupările moderniste.
Lucrările anilor ’80 definesc deja cadrele conceptuale ale picturii sale. Dacă, formal, cubismul domină în construcţia personajelor sau chiar a liniilor compoziţionale mari, iar expresionismul tăcut, domol susţine aceste structuri, din punct de vedere tematic, Valeriu Gonceariuc oscilează subtil între realitatea imediată și nostalgiile escapiste, ce activează legende, rituri sau procesiuni care la rândul lor au misiunea de a
recupera fantasme vechi. Artistul decupează scene și situaţii pe care le plasează întrun mediu lipsit de gravitaţie, iar aceasta va deveni una dintre trăsăturile definitorii ale imaginilor sale. La Valeriu Gonceariuc, personajele nu există pentru lumea aceasta, pentru că artistul nu ne vorbește despre o realitate imediată, ci despre o realitate mediată de metafora unei trăiri pentru sine, autentice, purtătoare de simboluri dintre cele mai diverse.
În seria Anaba∑i∑ (2010), artistul realizează un bypass istoric, vorbindune despre migraţie, refugiu, frică și dinamica existenţei. Lucrările sale devin astfel piesele unui puzzle istoric, subiectiv, încărcat de experienţele proprii, ale familiei, ale mediului social, trăit și asumat în epoci diverse și contradictorii. Istoria personală devine pentru Valeriu Gonceariuc sursa fundamentală a creaţiei sale, a modului în care își construiește un discurs coerent și de actualitate.
El își construiește astfel o mitologie personală. Lăsând între paranteze interpretările – perfect valabile, de altfel – carel leagă de fantasticul mitic, de inspiraţia oferită de frescele medievale sau de un naivism autoimpus (Adrian Silvan Ionescu), de recuperarea basmelor și a universului mitologic popular autohton sau de structurile suprarealiste (Vasile Drăguţ), putem descoperi un artist care, prin toate aceste mijloace de naraţiune vizuală, ne vorbește despre teme profunde ale existenţei noastre socialistorice recente. Experienţa autobiografică ia susţinut
întreaga creaţie, artistul relevând prin ea, de fapt, traumele migraţiei, ale cenzurii istoriei de către un regim sau altul, ale unei societăţi postbelice marcate de confuzie și suprimarea reperelor existenţiale prin ideologie și propagandă. Prin filtrul suprarealist asumat, artistul tinde să construiască un soi de limbaj al rezistenţei personale. Acesta utilizează în mod strategic carnavalescul, o categorie estetică introdusă și discutată de Mihail Bahtin, ce pune în joc însăși raţionalitatea lumii, producând confuzia ierarhiilor, a genurilor ontologice și a normelor sociale și
proferând amestecul formelor, impurul, excesul pantagruelic și umorul burlesc. În opera sa, carnavalul semnalează indirect lumea întoarsă pe dos în care a trăit și a creat. Mitul, ritul, dansul sunt avatarurile unei lumi aparent pierdute, dar care va exista mereu în conștiinţa și memoria colectivă.
Serialitatea unor teme precum Orbul și noaptea (2010) sau Chioșcul cu muzică (2016) arată insistenţa cu care o temă revine în creaţia sa, îl preocupă pe artist și contribuie la redimensionarea acestui ecou istoric. La fel de interesantă este dualitatea cromatică ce se poate remarca în lucrările sale. Mediul acvatic (Noaptea inorogului, 2000, Așteptând, așteptând, 2000, Bunavestire, 2006), tratat în culori reci, și cel aerian (Irozi, 2005, Musafirii nocturni, 2008), tratat în culori calde, sunt două părţi ale aceleiași existenţe lipsite de gravitaţie. Suspendarea în spaţiu și timp oferă astfel detașarea imaginilor de concretul lumii existente și încărcarea lor cu simboluri ale rezistenţei istorice autohtone, peștele devenind un motiv recurent principal.
Forţa vizuală a contrastelor și structurilor compoziţionale ferme, dar și forţa mesajului existenţial istoric transcris prin limbajul suprarealist fac din pictura lui Valeriu Gonceariuc un reper al unei întregi generaţii.
Expoziţia retrospectivă deschisă la sfârşitul lunii iunie la galeria Dana din Iaşi, coordonată informal, asemenea unui curator, de Grigore Ilisei, autor şi al albumului aniversar realizat cu această ocazie, a reprezentat un prilej important de reafirmare şi confirmare a operei lui Valeriu Gonceariuc, pictor ieşean a cărui importanţă în arta
autohtonă creşte pe măsură ce înaintăm în timp. Pictura sa ne prezintă un spaţiu pe care artistul şi‑l defineşte ambivalent, prin forţa cromatică şi cea a structurilor compoziţionale şi actualitatea conceptuală a temelor deopotrivă autobiografice şi universale.
N u cred în sfârșitul lumii (Editura ART, 2016) este o carte necesară. Una
care acoperă o parte dintre evenimentele semnificative din viaţa Antoanetei Ralian, marcată de perioada în care a lucrat la „cenzură”, dar și de întâlnirile cu mari scriitori, precum Saul Bellow ori Iris Murdoch, de copilăria de „micburgheză” din Roman ori de faptul că sa născut, după cum chiar domnia sa mărturisea, ca „substitut” ori „surogat” al unui frate care murise la vârsta de 16 ani.
Volumul coordonat de Marius Chivu strânge textele scrise de Antoaneta Ralian în ultimul deceniu de viaţă pentru diverse publicaţii, în special Dilema Veche și Dilemateca, și câteva dintre interviurile în care șia povestit cât de cât trecutul și experienţele profesionale. Alături de articolele strânse în volumul Amintirile unei nona genare (Editura Humanitas, 2014) și de Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Editura Humanitas, 2013), poate fi chiar un soi de jurnal reconstituit de alţii din puţinul lăsat de Antoaneta Ralian pe lângă parcursul său uriaș în materie de traduceri. Pentru cine nu a citit nimic despre Antoaneta Ralian, aici este o
rezumare cuprinzătoare a ceea ce se poate afla despre ea. Pentru cine este deja la curent cu trecutul acestei doamne a traducerilor, acesta ar putea fi genul de volum
allinone, în care, pe lângă chestiuni arhicunoscute, să găsească niște reţete ale unor mâncăruri preferate de Antoaneta Ralian ori să regăsească aceeași combinaţie de sinceritate și umor care o făceau extrem de plăcută la orice eveniment cultural.
„Cele bune să seadune, cele rele să se spele. Numai că cele rele nu prea sunt lavabile, iar cele bune nu sunt adunabile.” Mi se pare că există o șansă și pentru rele, și pentru bune. O astfel de carte este un mod onorabil de a arăta că relele pot fi preschimbate în bune dea lungul timpului, că poţi să absolvi, prin muncă, sinceritate și conștiinţă, o vină către care ai fost împins de vremuri. „Pe mine mă caracterizează trei însușiri: conștiinciozitatea, constanţa și consecvenţa”, scria doamna Ralian, ca și cum ar fi dorit să ne molipsească.
Ar fi vrut, „ca orice elevă de liceu provincială, tocilară”, să ajungă profesoară, aidoma celor de franceză, de latină ori de filosofie. Numai că destinul a vrut altfel. A început să traducă („timid”, spunea ea) o culegere de povestiri sentimentaloide, italienești și a ajuns, așa cum am spus, la numărul 125, încă în lucru în momentul când sa produs inevitabilul.
Cu câţiva ani înainte de dispariţia sa, când am ajuns, la rândul meu, în spaţiul în care își orchestra traducerile, un apartament înţesat de cărţi, vizavi de Sala Palatului, am descoperit o incredibilă îndrăgostită de literatură. Am fost uimit de cât de fermecată putea să vorbească despre cărţile ei, despre scriitorii ei ori despre soţul (Marius Ralian) care nu contenea săi plaseze bileţele de dragoste chiar și dincolo de moarte – chiar mia arătat unul, scris cu creionul,
pe carel păstra în portofel și pe carel găsise la câţiva ani de la dispariţia soţului. Era în acel apartament o atmosferă din care, dacă ai fi intrat străin de cărţi, ai fi ieșit cu siguranţă molipsit. Era ca și cum ai fi avut acces nemijlocit la jurnalul unei mari iubitoare de literatură, iar ea ţiar fi dat voie să plonjezi în voie în acele ape adânci și misterioase.
Am rămas îndrăgostit de liniștea aceea creatoare, în care domneau bunulsimţ și dragostea pentru cărţi. Cu un pahar de apă lângă, cu puţină dulceaţă sau o prăjitură, ascultam fascinat orice spunea Antoaneta Ralian. Când trebuia să plec, pentru că era obosită și se mișca mai dificil, mă ruga să o iert, dar să plec singur și să las ușa așa, pentru că o va încuia mai târziu. Acum cred că, deși doamna a plecat, ușa aceea a rămas descuiată și oricine poate intra să guste din răcoarea marii literaturi.
Nu cred în sfârșitul lumii e o ușă lăsată deschisă de Antoaneta Ralian către literatura mare. Este, în același timp, un soi de omagiu, dar și o frumoasă recuperare a unor amintiri, care altfel ar fi riscat să se scufunde până la dispariţie.
E adevărat, cel puţin până la proba contrarie, că Antoaneta Ralian nu a ţinut un jurnal. Păcat, aş zice, pentru că ar fi fost unul colosal pentru iubitorii de literatură, în special pentru cei îndrăgostiţi de traducerile din limba engleză. Cine ştie câte dezvăluiri, câte picanterii de traducător au rămas ascunse? Câte detalii legate de munca sa uriaşă –
aproape 125 de cărţi traduse – nu le‑ar fi fost de folos celor care aspiră să‑i calce pe urme?
www.revistatimpul.ro iulie 2016
16 | CRONICI
Angelo Mitchievici
Cronică de film Cronică de teatru
Dana Ţabrea
Remember! Animal sau om, Viskovitz
U ltima zi, filmul lui Gabriel Achim, a putut fi văzut în premieră la TIFF anul acesta, în cadrul Zilelor Filmului Românesc. Visul lui Adalbert (2011) şi Crud și gătit (2014) recomandă un regizor interesat de acel comic lejer ce acompaniază suportabila uşurătate a fiinţei, documentând totodată
ceea ce Mikhail Epstein numeşte „un muzeu liric”, colecţia de artefacte care în sine nu valorează nimic, dar împreună alcătuiesc imaginea unei epoci iradiind dincolo de haz şi o nostalgie irepresibilă.
Eşti un animal, Viskovitz de Alessandro Boffa
Traducerea: Alexandra‑Maria Cheşcu
Adaptarea scenică şi regia: Tudor Lucanu
Distribuţia: Mădălina Ciotea, Réka Szász, Vlad Bîrzanu, Olimpiu Blaj, Ciprian Nicula, Cătălin Asanache
Scenografia: Irina Moscu
Coregrafia: Galea Bobeicu
Teatrul „Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea, prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru „Miturile Cetăţii”, 21 iunie 2016, Constanţa
Ca un mit care povesteşte originea unei realităţi anterioare timpului, spectacolul Ești un animal, Viskovitz desfăşoară periplul protagonistului, un microb supus diviziunii celulare din
precambrian, trecând prin diverse alte condiţii ale viului (organism pluricelular, gândac, cintezoi, ţipar, melc, papagal, porc, rechin şi burete) până la cea de animal.
Condiţia animalului din mitul organismului supus devenirii o preia pe cea a omului: fiinţă
istorică, sexuală și muritoare. De altfel, figurile prezente în spectacol sunt antropomorfizate, astfel încât să redea defecte morale. Iar animalul este, pe lângă cele deja menţionate, egoist, în competiţie cu semenii până la distrugerea aproapelui și dominaţia celui mai puternic, înscriinduse în lupta pentru supravieţuire sau chiar până la sacrificarea ideii însăși de Dumnezeu („vocea plasmei antice”, individul primordial din care sau născut toţi ceilalţi și în care toţi sunt cuprinși, capacitatea de discernere moralizatoare, ridicânduse deasupra eului individual egoist).
Lucrând cu un decor schematic (Irina Moscu), mai mult sugerat, descris doar în monologurile personajelor devenite storytellers, punând în joc o coregrafie incitantă (Galea Bobeicu), lumini de scenă vii, regizorul Tudor Lucanu este ludic, fresh, captivant. El reușește să pună în valoare de minune potenţialul tinerilor actori de la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, aceștia impresionând prin forţa cu care pot trece de la un rol la altul, prin aptitudinile coregrafice (în special Ciprian Nicula și Vlad Bîrzanu) și umor. Din două în două scene, actorii revin pentru a întruchipa personajul principal masculin (Viskovitz), pe cel principal feminin (Liuba) ori pe cele secundare. Personajele nu rămân asociate cu unul sau altul dintre actori, cu unele excepţii: incredibile, fascinante, memorabile sunt momentele în care Ciprian Nicula întruchipează un porc (alături de Réka Szász, în rolul Liubei), prin paradoxul creat între text și vestimentaţia sau replicile personajelor, cel în care Vlad Bîrzanu întruchipează un ţipar – un monolog în forţă punând în joc atât tehnică de mim, cât și virtuţi de mișcare scenică –, întreaga scenă cu papagalii, foarte colorată și excelent susţinută coregrafic, dar și cele cu bureţii, rechinii etc.
Fără a se complica printrun concept regizoral forte, dincolo de textul ales și adaptat, Tudor Lucanu scapă și figuri zoomorfe în panteonul iluștrilor care fac trecerea de la plasmodiu la animal. Fiecare scenă funcţionează pe baza unei anumite morale cu privire la natura umană, analoagă moralei privind vietăţile analizate ce poate fi extrasă (de exemplu, „Materia e mai puternică decât noi, ne devorează sufletul”). Însă forţa și valoarea acestui spectacol (și așa ar trebui să fie orice spectacol, indiferent de
temele abordate) nu rezidă în mesaj, ci în modul în care acesta este îmbrăcat artistic, o contribuţie foarte mare avândo tinerii actori. Un spectacol splendid, de văzut și de revăzut, revigorant, energic, ce a străbătut ţara în lung șin lat, fiind prezent în numeroase turnee și festivaluri și câștigând premii pentru „Cel mai bun spectacol” la unele dintre acestea.
Tudor Lucanu improvizează foarte mult plecând de la text, expune modul diferit în care a considerat că poate fi valorificat. Comicul de situaţie sau de limbaj, umorul rezultat din replicile personajelor sunt puse la lucru prin costume și coregrafie. Dincolo de textul inedit, cu care nu mulţi regizori ar fi îndrăznit să dea piept, spectacolul reprezintă o mostră de concretizare a unei abstracţiuni și de punere efectiv în scenă a ceva cumplit de diferit. Valoarea unui regizor crește atunci când, dincolo de conservarea textului, îl remodelează la nivel scenic întrun mod cât mai original, pe care nimeni altcineva să nul fi avut în vedere mai înainte.
Fiecare moment din spectacol poate fi vizionat și independent, însă doar în legătură unele cu altele au un sens și o finalitate, formând o „peliculă” coerentă. De cele mai multe ori, legătura dintre scene este scoasă la iveală; alteori, un simplu heblu face trecerea, întro succesiune parcă firească. Mijloacele regizorale folosite au același aspect de naturaleţe și vioiciune, fie că e vorba despre slow motion, storytelling sau coregrafie. Modul cum lucrează cu actorii, atenuândule șarjările, scoţândule în evidenţă talentul, impresia de lipsă de artificialitate, în spatele căreia întrezărim o atenţie concentrată asupra întregului, dar și asupra detaliilor, dezinvoltura însoţită de provocare fac din Tudor Lucanu un tânăr regizor interesant, demn de a fi urmărit.
U ltima zi, caracterizat drept o comedie, numai comedie nu este, pentru că din el a fost extras tocmai acel sentiment de
finitoriu pentru cele două producţii amintite: dezangajarea, delectabila iresponsabilitate a unor vieţi care nu trag prea mult la cântar. Scenariul a fost realizat după o povestire a lui Cosmin Manolache și ne plasează în „prezent”, unul în care Primarul unei comune, interpretat de Doru Ana, un actorfetiș al regizorului, îi oferă, cu o cumsecădenie efuzivă care devine în scurt timp suspectă, o plimbare cu mașina prietenului său Adrian (Mimi Brănescu), însoţiţi însă de poliţistul Viorel și de șeful Asociaţiei Tineretului Creștin. Adrian vrea să se călugărească din motive pe care le putem intui abia spre final, dar care nu sunt pronunţate niciodată. Primarul, pentru care regizorul nu se simte obligat săi ofere și un nume, îndreptăţește majuscula musculoasă a funcţiei. Totul îi stă la picioare, aura grandorii luminează în gesturile de servilism ale gradatului, însoţite de explicaţii privind umanismul lui „dom’ Primar”. Acest Corleone comunal, de o jovialitate care strangulează, verbigerant și nostalgic, face un contrast puternic cu „prietenul” Adrian, care tace umilit și retractil. În fapt, aproape numai Primarul vorbește, el are iniţiativa, el stabilește, el organizează showul, el extrage amintirile una câte una, amintiri din care face parte și actuala sa soţie, pe vremea când toţi erau prieteni la toartă, întro tinereţe care își are propria mitologie.
Atmosfera generată de relaţia dezechilibrată, asimetrică între cei doi „prieteni”, în care unul vorbește prea mult, iar altul aproape deloc, devine pe parcursul acestui road movie tot mai apăsătoare și mai deconcertantă. Poliţistul Viorel și celălalt funcţionar – de altfel, prezenţe insolite – fac parte din dramatizare, care ia spre final aspecte grotești. Călătoria vizează locuri care au semnificaţie numai pentru cei doi prieteni, dar o semnificaţie ocultată, însă produc un efect nu imediat vizibil. Întâlnirea cu un escroc faţă de care Primarul face un gest aparent naiv de generozitate, lăsânduse înșelat, relevă ceva din structura histrionică a personajului, dar constituie și o declaraţie: mă las prostit doar când vreau eu.
Devine tot mai clar spre final că asistăm la o demonstraţie carel vizează pe Adrian, că nu există nici un strop de bucurie și căldură în această despărţire, dimpotrivă, o frustrare imensă și o nevoie de răzbunare pentru ceva ce sa întâmplat relativ recent, dar care are rădăcini mult mai adânci în trecut. În fapt, toată călătoria urmează patternul unei mafiote reglări de conturi, în care victima este înconjurată cu toată atenţia și onorurile tocmai pentru a fi lichidată spectaculos. Punctul culminant este atins când călătorii ajung la casa Primarului, unde acesta oferă, pe lângă găzduirea onctuoasă, spectacolul discreţionar al puterii sale absolute. Când tensiunea atinge un anumit prag, Primarul trage un foc de armă în tavanul încăperii unde stau cu toţii așezaţi la masă, îl somează pe poliţistul Viorel săi dea amendă pe loc pentru utilizarea armei de vânătoare întrun spaţiu închis, în ciuda văicărelilor obediente ale acestuia și apoi îl pune să înghită hârtia mototolită a procesuluiverbal, iar poliţistul se execută fără crâcnire. Paradoxal, tocmai demonstraţia de forţă relevă o vulnerabilitate ascunsă, o sfâșiere lăuntrică a personajului, o nevoie de a zgândări o rană și de ași pedepsi prietenul, putem presupune, pentru o relaţie cu soţia sa, pentru dragostea acestuia faţă de ea, care a avut parte de reciprocitate, fără să știm în ce grad. O replică furtivă a acesteia care își roagă soţul să nuși mai bată joc de el ne spune ceva despre ceea ce nu se spune în acest film. Or, tocmai întreţinerea programatică a ambiguităţii este ceea ce conferă forţă și expresivitate personajelor și dramatism întregului tablou. Ele au greutate, nu sunt tocmai comice, adică ușoare, iar această greutate nu vine din vocaţia monahală în cazul lui Adrian. Nu despre o tărie de caracter este vorba în cazul lui, nici despre brutalgrotesca demonstraţie de forţă a landlordului local, care dispune de subordonaţi după bunulplac, ci despre suferinţa ascunsă carei leagă, transformată posibil în ură în cazul Primarului.
Scena din final, de o cruzime fină, are ceva manieristviscontian aproape. Rasaţii câini de vânătoare mănâncă delicat resturile de la masa patriciului, în timp ce acesta vânează porumbeii faţă de care Adrian nutrește un profund atașament. Să fie acesta ultimul act al dramatizării?
nr. 208 www.revistatimpul.ro
PORTRET | 17
O istorie incompletă a caragialismului berlinezPaul Mucichescu
Acuzat în 1901 de antitradiţionalistul francofil C.Al. Ionescu că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungur István Kemény, Caragiale acţionează în justiţie calomniatorul, însă Ionescu este achitat. Dezamăgit şi nedorit, întrucât i se reproşa deseori „inaderenţa la spiritul românesc” (vezi Florin Manolescu, „Caragiale în exil”, Viaţa Românească, nr. 5‑6/2012, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=18762. Informaţii au mai fost strânse şi dintr‑o documentare a Senatului din Berlin responsabil cu „migrarea şi integrarea”, din 2004), Caragiale pleacă
în 1903 din ţara celor două Principate unite, cârmuite de primul lor rege neamţ de Hohenzollern.
Caragiale în Berlin
Împreună cu familia, Caragiale se stabilește la Berlin, unde se mută încoace șincolo, rămâ
nând însă mereu în apropierea bulevardului care tocmai fusese botezat „Hohenzollerndamm”, nume păstrat și astăzi. Foiala aceasta consonează, pe de o parte, cu desele sale vizite în România, dar și prin Banat și prin Ardeal, regiuni din care – apropo de Zeitgeistul de ieri și de azi – un bun procentaj al românilor plecau în acel timp „la lucru” în America, de unde majoritatea nu sau mai întors (ibidem). Nestatornicia aceasta consonează însă și cu desele vizite ale prietenilor pe care șii cheamă la Berlin, cum ar fi Constantin DobrogeanuGherea, Paul Zarifopol, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă ș.a.
Îmbâcsitul Berlin îl primește pe Caragiale așa cum la primit și pe Xenopol înaintea sa, la studiile de drept, economie și istorie ale acestuia, așa cum ia oferit apoi lui Eminescu stingherul semestru de filosofie (sporindui însă activitatea jurnalistică și înlesninduio pe cea diplomatică) și, nu în ultimul rând, așa cum la primit și pe Maiorescu pentru ași petrece în el nefericita idilă alături de Clara Kremnitz. Dacă nucleul Junimii își câștiga seva în Germania secolului al XIXlea, la început de secol nou, în Berlin erau prezenţi sociologii ce vor continua germanomoldoveneasca modernizare. Printre concetăţenii lui Caragiale se numărau Dimitrie Gusti, care își încheia
doctoratul în 1904, și studentul Ștefan Motas (Zeletin), care cerceta idealismul și burghezia.
În Berlin, nu există nici o plăcuţă memorială dedicată lui Eminescu pe vreun domiciliu în care a locuit (dintre cele multe, dar nu foarte îndepărtate de imobilul ce amintește de Caragiale), iar nu doar din cauza unei optici „obiective” asupra poetului „naţional” (horribile dictu!). Faţă de acesta, Caragiale a fost incomparabil mai bine receptat – pe de o parte, poate pentru că satira, plecând de la tipic, e mai ușor de generalizat și de (re)adaptat. Un exemplu al readaptării e amintit de Florin Manolescu (ibidem), care descrie cum, după moartea dramaturgului, Hermann Kienzle a reușit cu succes să transforme O scrisoare pierdută întrun text propagandistic antiromânesc. În aceeași serie sar încadra în mod rezonabil și De ce trag clopotele, Mitică? (1981), adaptarea cinematografică după Dale carnavalului semnată de maestrul Pintilie, îndată ce sar revizui tradiţia etichetării sale „anticomuniste”. Pe de altă parte, buna receptare a lui Caragiale se datorează poate și „politicii” sale berlineze. Constând în critica evenimentelor de la 1907, aceasta reprezintă o luare de poziţie imposibil de dezaprobat, observaţie făcută, bineînţeles, și de comuniștii care, la rândul lor, au „redescoperit” dramaturgul întrun stil propriu. Implicarea berlineză nu avea să rămână una episodică: odată plecat în civilizaţie, „grecul” „Iancu”, „sămânţă de idriot”, a continuat să
observe atent „nenorocita politică” a ţării, îndemnânduși primul fiu la dragoste pentru patrie, iar pe locuitorii ei, la multă încredere că „or avea din belșug să pască” și că șior purta mai lesne greul jugului atunci când vor fi de acord cu toţi cei din sferele politicești, lăsânduse pur și simplu în grija celor mai mari decât ei (ibidem). Caragiale a murit pe 21 iunie 1912, la 60 de ani, ori întrun acces de tuse tabagică, în domiciliul său de pe Innsbrucker Straße nr. 1 (unde a rămas după a șasea mutare), ori pe stradă, pierind poate de mâna agenţilor cesarocrăiești (ibidem).
Un Berlin „d‑al” lui Caragiale
În metropola nemţilor, Caragiale a așternut pe hârtie următoarele creaţii: 1907. Din
primăvară pânăn toamnă (eseu politic, 1907); Kir Ianulea (nuvelă, 1907); Boul și viţelul (fabulă, 1908); Calul dracului (nuvelă, 1909).
Mateiu, fiul dramaturgului și autorul Crailor de CurteaVeche, care a pribegit și el prin Berlin, a publicat în 1921 unica noastră nuvelă dedicată acestui oraș: Remember. Scrierile lui Caragiale soseau în spaţiul german deja înaintea autorului lor și urmau să se publice și după plecarea acestuia din Berlin (și din lumea celor vii totodată). Astfel, O făclie de Paște (Osterkerze) a fost publicată întro colecţie de nuvele europene, în 1892, la Stuttgart, capitala nemţească a diasporei române de azi; Păcat apărea în
revista Din limbi străine, în 1896, tot la Stuttgart; întro a doua colecţie, „din diverse popoare”, erau publicate la Stuttgart, un an mai târziu, Păcat și alte nuvele, la Editura Reclam. Au avut loc o serie de alte traduceri și puneri în scenă și în germanofonul Imperiu AustroUngar. De asemenea, Năpasta, tradusă de Adolf Flachs (originar din Galaţi), este publicată și pusă în scenă și în Berlin, în 1902. Următorul pas spre publicare, singurul din timpul sejurului său în această ţară, a urmat abia în 1910, când se lansa la Berlin colecţia din 1897, reeditată de aceeași Reclam din Lipsca.
După plecarea lui Caragiale, metropola sa adoptivă sa mutat din imperialul Deutsches Kaiserreich în comunista Deutsche Demokratische Republik, ce redescoperea dramaturgul, nu în ultimul rând, în virtutea tovărășiei roșii: Teatrul „M. Gorki” pune în scenă piesa „O scrisoare pierdută”, în germană (OstBerlin, 1953); G. Maurer tra duce și publică primul volum al operelor lui Caragiale, Dramen (OstBerlin, 1954); îi sunt publicate schiţele, în traducerea lui J.P. Molin (Editura Reclam, Lipsca, OstDeutschland, 1956); apare O noapte furtunoasă (la varianta estică a Editurii Insel,
Lipsca, OstDeutschland, 1956); apare o nouă ediţie de schiţe, în traducerea lui K. Bochmanns (Editura Insel, OstDeutschland, 1956); are loc turneul Teatrului Bulandra, cu piesa Dale carnavalului în limba română (Ost Berlin, 1972); are loc turneul Teatrului de Comedie din București, cu piesa O noapte furtunoasă (OstBerlin, 1973); are loc turneul Teatrului Bulandra, cu piesa O scrisoare pierdută (Freie Volksbühne, OstBerlin, 1979).
În afara acestor ediţii, au apărut și schiţe adaptate pentru copii. În 1953, scriitorul Georg Maurer (un sas din Ardeal) a reușit să editeze singurul volum din Germania de Vest în care apare Caragiale, intitulat Sfatul săracilor, o antologie de proză românească a ultimilor 100 de ani. Astăzi, dintre clasicii români, Caragiale nu mai e publicat de nemţi. Singura apariţie de acest gen de după ’89 a fost la Editura Dionysos, datorită scriitorului bilingv Christian W. Schenk, în anul 2000, fiind un volum dedicat exclusiv poeziilor lui Eminescu.
În albastra UE, Germania pare să înţeleagă altfel fraternitatea internaţională. În fond și la urma urmei, ce sfat iar mai putea da acum săracii?
www.revistatimpul.ro iulie 2016
18 | ANALIZĂ
Democratic blues Note inutile
Virtuţile stabilităţii
Brexit, greve, gunoaie
E bine să fim sceptici faţă de discursurile care exaltă stabilitatea României într‑o zonă tulburată, mai ales când vin din partea guvernanţilor. Adesea, ei ne cer să le scuzăm eşecurile sau încearcă să le livreze aliaţilor, partenerilor şi mai ales investitorilor străini
un produs oarecum perisabil. E bine totuşi să o preţuim atunci când ea chiar contează. Acest text este scris la scurt timp după tentativa de lovitură de stat militară din Turcia, exact în momentul când preşedintele Erdoğan întreprinde el însuşi un puci împotriva ordinii constituţionale.
Î n timpul Campionatului European de Fotbal, la Paris, gunoierii au fost în grevă. Tomberoanele nu mai făceau faţă, iar pe unele străduţe înguste nici nu se putea trece din cauza gunoaielor. Mai multe terase de restaurant au fost obligate să închidă din cauza mirosului. În acelaşi timp, şi cei de la Căile Ferate
anunţau că intră în grevă, urmaţi de o parte din personalul de la Air France. Dacă aş fi în locul lor, m‑aş simţi extrem de prost să fac grevă în momentul când ţara găzduieşte Campionatul European de Fotbal, deci zeci de mii de turişti, ca să nu mai vorbim despre situaţia economică dezastruoasă, cu o rată a şomajului de peste 10%.
Lucian Dîrdală Bogdan Călinescu
Miar fi rușine și pentru că am un statut demn de invidiat. Dacă sunt gunoier la Paris sau la
Marsilia înseamnă să lucrez trei ore pe zi, să am de două ori mai multe zile de concediu decât în sectorul privat și să colectez, în medie, 287 de tone de gunoaie pe an, faţă de 507 tone cât strânge un gunoier de la o societate privată. Ce să mai spun de orarul meu de muncă? În anumite arondismente din Paris, strâng gunoaiele pe la ora 10.00, îngreunând traficul în oraș. Să tot fii gunoier la Paris. Ce să mai spun de cei de la Căile Ferate sau de la Air France? Având un statut de agent public, este imposibil să fii dat afară și ai avantaje enorme: salarii în medie cu 20% mai mari decât la privat, vacanţe mai multe, zile libere gârlă etc. Este o adevărată insultă la adresa șomerilor și a tuturor celor care lucrează din greu.
Tot în timpul Campionatului European a fost și Brexitul. Isterie mare și neînţelegere, deși rezultatul era în parte previzibil. Bineînţeles, cei care sau pronunţat în favoarea lui sunt văzuţi în Franţa drept niște populiști excitaţi care nu au înţeles nimic. Doar Frontul Naţional, partid considerat de extremă dreapta, și câţiva politicieni naţionaliști sau bucurat făţiș de rezultat. În rest, am asistat la o ploaie de acuzaţii și de temeri cu privire la Marea Britanie și viitorul Europei. Nici prin gând nu lea trecut oamenilor politici francezi – mai ales de stânga – să analizeze lucid situaţia. Oare nu a devenit Europa o birocraţie ce impune zeci de norme stupide? Oare în paralel cu binefacerile liberalizării economiei nu sau transformat funcţionarii de la Bruxelles (și, în mare parte, deputaţii europeni) în niște privilegiaţi bine plătiţi, care știu doar să distribuie ajutoare și sunt foarte departe de preocupările popoarelor? Poate că britanicii nu prea mai vor să plătească pensiile și salariile grecilor care muncesc de două ori mai puţin decât ei… Și nu par dispuși să schimbe situaţia, în ciuda unei economii aflate în faliment. Poate că imigraţia și frica de terorism sunt motive reale de îngrijorare. Cum altfel sar explica voturile „populiste” în ţări precum Austria, Olanda și Marea Britanie, unde economia e înfloritoare și nu sunt probleme de șomaj? Majoritatea politicienilor și analiștilor subestimează teama populaţiei. E, de altfel, suficient să fie
remarcate diferenţele dintre liderii Brexitului din Marea Britanie și antieuropenii extremiști din Franţa: Nigel Farage sa prezentat ca fiind fiul spiritual al lui Margaret Thatcher, în timp ce Marine Le Pen, șefa Frontului Naţional, e la fel de marxistă ca JeanLuc Mélenchon, liderul stângii extreme. Pe un mal al Canalului Mânecii, asistăm la respingerea unei Europe birocratice și atașamentul pentru o economie liberală, iar pe celălalt mal, la atacul împotriva unei Europe considerate „ultraliberală”.
Despre megalomania politicienilor pe banii publici
Președintele Franţei, François Hollande, are un frizer personal angajat exclusiv pe durata mandatului și plătit cu 9 895 de euro pe lună! Muzeul Artelor Primitive de pe Quai Branly a fost (re)botezat după numele fostului președinte al Franţei, Jacques Chirac. Așa cum există și o mare bibliotecă „François Mitterrand”… Ce simplu e să cheltuiești banii publici! În mod normal, marile „realizări” ar trebui să poarte numele celor care leau plătit, contribuabilii ca mine: Muzeul „Bogdan Călinescu” sau Marea Bibliotecă „Bogdan Călinescu”. Așa ar fi corect. Cât despre frizerul plătit tot de contribuabili, jos pălăria: Franţa are un președinte chel, dar socialist…
Fotbal şi teatruLa Théâtre de la Commune se joacă
piesa ItaliaBrazilia, 3 la 2, o adaptare a celebrului meci disputat în iulie 1982. Aveam 13 ani atunci, însă și acum îmi aduc aminte ce meci teribil, ce suspans, cât de trist am fost la eliminarea Braziliei. A fost cu siguranţă cea mai spectaculoasă echipă de fotbal pe care am văzuto până astăzi. Autorul piesei, italianul Davide Enia, e, în același timp, unicul actor ce redă atmosfera de atunci prin mai multe personaje: el însuși, la 8 ani, vecinul ce tremura în permanenţă din cauza tensiunii și pe care la crezut capabil săși strângă de gât nevasta care trecea continuu prin faţa televizorului, unchiul care fuma ţigară după ţigară și, bineînţeles, fotbalistul Paolo Rossi, eroul Italiei și călăul Braziliei.
Desigur, reperele noastre în privinţa stabilităţii sunt altele, așa cum este normal pentru o ţară ce
încearcă săși consolideze democraţia și săși amelioreze calitatea guvernării. Totuși, mediul regional contează, iar semnalele rămân negative.
Problemele de producţie locală sau moscovită cu care se confruntă Republica Moldova și Ucraina sunt bine cunoscute. În sudvest, Serbia pare incapabilă să ia o decizie despre trecut, în timp ce ferestrele de oportunitate în ceea ce privește integrarea europeană se îngustează îngrijorător. De altfel, o eventuală îngheţare (fie și neoficială) a negocierilor de aderare la UE ar putea ridica probleme peste tot în Balcani. În fine, nici chiar vecinii care ne sunt parteneri în UE și NATO, Ungaria și Bulgaria, nu se află întro formă de invidiat. România pare să nu fie un generator de probleme, ceea ce astăzi înseamnă foarte mult.
Recent, organizaţia Freedom House a publicat raportul Freedom of the Press pentru anul 2016, în care România, care nu e în nici un caz un performer în domeniu, se află pe locul secund în categoria galbenă (ţări cu presă parţial liberă), fiind depășită doar de Italia. Este adevărat că suntem departe de promovarea în divizia verde, acolo unde se găsesc cele mai multe dintre ţările postcomuniste situate mai la nord. Dar suntem poziţionaţi mai bine decât Ungaria, Bulgaria, Croaţia și toate celelalte ţări de la sud și est. Nu încerc să stabilesc corelaţii mai strânse decât e cazul între această variabilă și stabilitatea mediului politic, dar faptul că unii dintre vecinii noștri au dat înapoi ilustrează, cred, un fenomen îngrijorător, pe care România pare săl fi atenuat întro anumită măsură.
Putem găsi numeroase alte analize, centrate pe alţi indicatori relevanţi, care să ne tempereze optimismul. În mod normal, am putea afirma că sistemul nostru politic începe să funcţioneze mai bine dacă am vedea progrese în mai multe domenii importante, printre care calitatea democraţiei, competitivitatea economică sau percepţia corupţiei, pentru a nu mai pomeni de renumitul indice al fragilităţii statului (publicat de Fund for Peace). Nu ajunge să constatăm că facem progrese în raport cu ţările cu care ne comparăm în permanenţă, pentru că ar trebui să
ne îmbunătăţim și scorurile absolute. Iar responsabilitatea pentru plafonare sau pentru progresul prea lent revine nu doar guvernelor, ci trebuie discutată și pornind de la ceea ce acceptă și susţine societatea.
România a devenit un spaţiu politic relativ stabil. Coeficienţii și tendinţele menţionate reflectă cu precădere evoluţiile din anul 2015, astfel că va trebui să mai așteptăm șase luni sau un an până vom avea evaluări asupra efectelor guvernării Cioloș. Exceptând situaţia în care va începe un război al tuturor împotriva tuturor, în preajma campaniei electorale, ar trebui să ne așteptăm la menţinerea acestei impresii de stabilitate. Dar, din păcate, și a celei de mediocritate, pentru că așa trebuie caracterizat nivelul la care ne aflăm.
Întrebarea este dacă stabilitatea politică va începe să aducă dividende mai consistente. Nu înseamnă că ea nu trebuie apreciată în sine. E bine că suntem calmi în faţa perspectivei ca teritoriul nostru să devină ţintă în cazul unui conflict între Rusia și Occident, că protestele sindicale sau de altă factură sunt moderate, că exponenţii societăţii civile discută cu secretarii de stat sau cu primarii în faţa laptopurilor și flipcharturilor. Dar veștile scandaloase din școli, spitale, firme sau instituţii ale administraţiei vor continua să vină, dacă nu reușim să ne înţelegem asupra unor reforme de substanţă. Energiile contestatare par, dar nu sunt epuizate: așteptăm vocea politicienilor în campania electorală. Dacă mesajele lor vor fi defazate în raport cu nevoile societale, am putea rata beneficiile stabilităţii, intrând întrun circuit nefast, cu care sau confruntat unele dintre ţările vecine.
nr. 208 www.revistatimpul.ro
LABIRINT | 19
Stelian Dumistrăcel Martori ai derivei
Ţesături (2)
Reamintim că instigarea directă nea venit dinspre apariţia relativ recentă a cărţii Dincolo de text: hypertextul
(Editura Arc, Chișinău) a cercetătoarei Elena Ungureanu, ce stăruie acum asupra temei, printro lucrare de „habilitare”: Intertext și hypertext: studiu semioticolingvistic. Nemulţumită și ea de ignoranţa firească a vorbitorilor de rând cu privire la acceptarea și utilizarea termenului în discuţie (și Ion Coteanu era preocupat cândva de felul „Cum vorbim despre text”), colega de la Chișinău găsește ușor în limba comună, dar mai ales în limbaje funcţionale peste 60 de formaţii lexicale ori pe cale de a se lexicaliza și de care, întrucât nu le putem ignora (sau nu le vom putea ignora mult timp), vom încerca prudent să ne apropiem. Mai întâi, prin delimitarea câtorva categorii, în funcţie de, săi zicem, gradul de „transparenţă”.
Par (și chiar sunt) relativ accesibile oricui (indiferent de aglutinare grafică) formaţii de tipul macrotext și micro~, reprezentări reluate măcar aparent de megatext și mini~, între care sar plasa miditext, ca și teletext sau radiotext, mnemotext, nontext, antetext (= cuvânt înainte!) etc., ce dau uneori impresia de facile improvizaţii de scurtare a unor sintagme agasante pentru specialiști. Evident, lucrurile se complică puţin atunci când semnificaţia compuselor este în mod curent la îndemâna iniţiaţilor. Însă, deoarece
părţile lor componente au deja un stagiu în limbajul funcţional al internetului, măcar dacă folosim un „PC” sar impune să le frecventăm: blogtext (doar blog înseamnă „jurnal”!), chattext (chat = „sporovăială”), etext („electronic”) și apoi SMStext, wordtext, webtext și altele. În sfârșit, cu sfiala cuvenită, putem trece la alotext („textul altuia”), copytext, cybertext, fenotext vs genotext, stereotext, stretchtext, wikitext (wiki se trage din hawaiiană, wikiwiki însemnând „rapid” sau „informal”) etc. Nu ne putem permite aici glosări ce tind spre statutul de comentarii, pe școli și curente (dar acum, pe lângă lucrările citate ale Elenei Ungureanu, avem și varianta online, chiar ilustrată, a acestui „dicţionar de texte”; cf. http://idsi.md/textul sitextele) . În orice caz, să nu facem confuzia între www, respectiv w3 (adică webul) și web 3.0 (care înseamnă „webul semantic”)!
Am spicuit din lista autoarei (Hypertextul, pp. 3049), care nea prevenit că „derivatele textului” au o „legătură clară și «vizibilă» cu intertextul și hypertextul”, concepte fundamentale pentru cercetarea întreprinsă. Valoarea de cunoaștere și de simplă orientare, pornind de la o definiţie strict tehnică, de exemplu, a hipertextului, ca
dimensiune plasată deasupra unui text („orice text derivat dintrun text anterior, prin transformare simplă sau indirectă”, după Gérard Genette), confruntată cu viziunea proiectării, ne poate veni mai la îndemână, dacă admitem faptul că Biblia sau chiar și o… bibliotecă pot fi considerate hipertexte (op.cit., p. 179)!
Dacă mulţi se pot simţi excluși din spaţiul marcat de termenii acestui microunivers, să ne întărim sufletește; pentru publicuri mai largi din zona culturii umaniste, sunt prezente extensii salvatoare ale „intertextologiei”: racordarea la problematica poeticii postmoderniste, domeniu ce a avut urmări considerabile asupra relativizării conceptului clasic de textţesătură, dar și autoironia catifelată a informaticienilor: printre preocupările Elenei Ungureanu se află și „metaforele internetului” (și Rodica Zafiu sa ocupat de „stilurile internetului”) sau „plagiatul hypertextual”. Iar în lucrări din bogata bibliografie folosită în studiile autoarei ne întâmpină viziuni numite „Wikipedia: o utopie în mișcare”, „epoca Google”, „marea informaţiei”, „noua creolizare”, „emoticonizarea”, „sintaxa mixtă”, „blogliteratura” etc.
Oricum, nici pentru Elena Ungureanu „criza” textului nu este generalizată, căci ea se ocupă în special de hypertext în comunicarea online, în spaţiul virtual al acesteia, care este încă departe de a elimina alte ipostaze ale scrisului. Din zona concesiilor (!), amintim faptul că, de exemplu, în capitolul despre „intertext și intertextualitate”, autoarea a sesizat implicarea tematică a conceptului de discurs repetat, formulat de Eugeniu Coșeriu, pe care lam dezvoltat în lucrări proprii și ale unor doctoranzi, în teze subsumate opoziţiei „tehnica liberă a vorbirii și discursul repetat”, subliniind funcţionalitatea referirii în analiză la cele patru „figuri de construcţie” pe care le datorăm retoricii lui Quintilian, identificate prin formula quadripartita ratio (adiectio, detractio, immutatio și transmutatio, ca simple „solecisme”) și care, în epoca neoretoricii, au fost eficient puse în aplicare atât de Grupul μ (în Retorică generală), cât și de Heinrich Plett (în Știinţa textului și analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică).
Așadar încă un motiv să ne exprimăm satisfacţia faţă de înaintarea acelei cunoașteri ce nu crede că poate șterge cu buretele tot ceea ce știam.
Roxana Patraş
Scrisoarea III
Fericit acela care, precum Ulise, se întoarce la... Dumbrăveni
Recitesc acum un celebru sonet din seria „regretelor” lui Joachim du Bellay șimi vine să lungesc șoptit
ultima silabă: Heureux qui, comme Ulysse… Întradevăr, parcă miaș dori să se lase o tăcere profundă, pe măsura acestei voci profetice, îndemnândune – întocmai ca în manualele consacrate desăvârșirii spirituale – să fim fericiţi precum… Ulise. După câte îmi dau seama, fericirea lui Ulise sar defini, în concepţia lui du Bellay, ca un dispozitiv oniric orientat de conștiinţă. Nici vorbă așadar despre extazul locuitorilor din Insulele Fericiţilor sau despre mântuirea celor enumeraţi în Evanghelia după Matei. Matila Ghyka șia intitulat al doilea volum de memorii chiar așa: Heureux qui, comme Ulysse… Exerciţiu de identificare? Tentativă de întoarcere? Însă oare cum sună acest vers în cutia de rezonanţă a locurilor copilăriei sale? Există o taină a fericirii lui Matila? Pentru că întrebările sau tot înmulţit, mam trezit călătorind spre conacul din Dumbrăveni, acolo unde Bălșeștii și rudele lor își petreceau verile la sfârșitul secolului al XIXlea.
G. Călinescu descinde aici în 1962, ca să investigheze ipoteza conform căreia locul nașterii lui Eminescu ar fi fost chiar Dumbrăveniul. Proaspătul academician nu vede nimic altceva decât o „casă gospodărească” și un bust de ciment, fiind insensibil la eleganţa neoclasică a conacului, asemănat de memorialist cu acele cuiburi de nobili din romanele lui Turgheniev. Se pare că, în timp ce Călinescu exclama „să ardem tot (…) să construim în ciment și piatră,
plin de încredere în puterile poporului și în socialism”, Matila Ghyka vieţuia în condiţii mizere la Londra. Reședinţa de vară a copilăriei sale se transformase deja în spital.
Așa cum arată acum, conacul are formă de L. Compactă, baza acestui L – care reprezintă și partea centrală, probabil cea mai veche, din întregul complex – stă cu spatele la drumul ce leagă Botoșanii de Burdujeni, localitate unde se afla vama dintre Regatul României și Imperiul AustroUngar. În această amplasare poţi citi un fel de nepăsare faţă de călătorii de azi și de ieri. Pe vremea copilăriei lui Matila, cel mai apropiat reper urban al Dumbrăveniului erau Botoșanii, și nu Suceava, pentru că Cetatea de Scaun a lui Ștefan se afla în Bucovina austroungară. Frontonul triunghiular așezat pe patru pilaștri trebuie să fi privit spre fostul parc. Tot în acest parc apare pentru prima dată arhetipul monstruozităţii compozite, care îl va fascina pe Matila în tablourile lui Hieronymus Bosch… Petrecânduși zilele de vară între biblioteca luxuriantă și natura domesticită a parcului, copilul descoperă întro zi o coropișniţă, insectă cu cap de cal, clești și lopeţi de cârtiţă și un aspect de monstru mecanic. Întro versiune și mai dezgustătoare, amintirea coropișniţei reapare în anii trăiţi de Matila Ghyka la Hollywood, când zărește o insectă numită „greierele cu cap de copil”. În această logică a decantării memoriei micului Matila, pasiunea pentru Breugel sar desprinde din peisajele hibernale de la Iași, în vreme ce interesul pentru Bosch ar ţine de sezonul estival petrecut la Dumbrăveni.
Sensibilitatea pentru o expresivitate anamorfotică à la Bosch trebuie să se fi dezvoltat și datorită experimentelor mecanospiritiste „comise” de unchiul său Leon (zis și „Magnificul”) în casa de peste drum. Acesta se separase de restul familiei, creânduși o locuinţă numai pentru sine. Se pare că își proiectase acolo o baie de împărat roman, dotată cu numeroase aparate terapeutice, unele de o construcţie fantezistă, precum ciudatele creaturi ale lui Bosch. Musafirii erau îndemnaţi să petreacă mai ales în această „termă”, unchiul interzicândule somnul în timpul nopţii. Au rămas suficiente mărturii despre bizareriile gazdei, astfel încât să ajungă și la AnaMaria Callimachi, care le consemnează
în memoriile sale. În vara lui 1923, când revine la Dumbrăveni, Matila Ghyka este nevoit să doarmă în camera unchiului, unde experimentează un fenomen anormal de tip poltergeist. Din celebra sală de baie se aude o „mână înfășurată parcă în lână” care învârte o cheie în broască. Odată deschisă ușa dintre sala de baie și dormitor, mâna pare să încerce aceeași operaţiune și cu ușa care dă spre salon. Lângă capul lui Matila se aprinde o flăcăruie, apoi alta. În fine, întregul pat e înconjurat de o „balustradă aprinsă”. A doua zi, vizitatorului i se spune că dracul sălășluiește noaptea acolo, iar ţăranii ce au ferestrele orientate spre casa unchiului Leon leau bătut în scânduri.
Poate din superstiţie, poate din alte motive, vechea casă a lui Leon Magnificul a fost dărâmată recent. Se mai poate găsi doar pe Google Maps, pentru că satelitul a fotografiato în 2012, când reședinţa de peste drum era încă în picioare și găzduia grădiniţa din Dumbrăveni. Observ în aceste imagini că unchiul cu pasiuni spiritiste își proiectase casa ca pe o versiune miniaturală a conacului. Aproape te aștepţi ca din micul fronton triunghiular așezat pe două coloane să clipească un ochi încercănat de nesomn, urmărind de un secol istoria ce se perindă pe drumul dintre Botoșani și Burdujeni. Unde e așadar fericirea căutată de Matila? Alchimie a experienţei și visului, fericirea acestui Ulise moldav are la bază o lecţie însușită la Dumbrăveni: depășirea șocului percepţiei monstruozităţii, astfel ca viaţa să poată fi trăită diafan, după logica viselor.
Anecdota rimează
În prima parte a acestui articol ne‑am referit la fronda informaticienilor în ceea ce priveşte folosirea – mai mult decât riscată, după aceştia – a termenului text, o lecţie izvorâtă, de fapt, din puseuri de conştiinţă ale unor semioticieni de talia lui Roland Barthes, care a descoperit faptul că „tout texte est un intertexte” (aşadar un fragment dintr‑o ţesătură), sau din insatisfacţiile Juliei Kristeva, de numele căreia este legată în mod curent viziunea de „intertextualitate”.
www.revistatimpul.ro iulie 2016
20 | VITRALIU
Cotidianul comunist
Triade existenţiale
Suferinţa unui bard
Lampa lui Nicolae
În scrisorile adresate lui Ceaușescu, Adrian Păunescu invoca forţe obscure ce îl înlăturaseră din prima linie a lup
tei pentru adevăr și lumină. Lipsit de dreptul de a publica și de ași face auzită vocea, poetul nuși pierduse speranţa că secretarul general îi va acorda în cele din urmă iertarea: „Vreau să vă spun, tovarășe Nicolae Ceaușescu, clar și din tot sufletul meu, că, și dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aș face cerere de înscriere sau de reînscriere, chiar dacă aș ști că alte partide mar plăti, iar partidul acesta miar mai da odată «vot de blam cu avertisment»”.
Inspirat probabil din poemele despre iubire ale lui Pablo Neruda, Adrian Păunescu scria cuprins de un fior devoţional: „Vam iubit, vă iubesc și vă voi iubi și nici nu am altă cale. Tinereţea mea vă e dăruită. Alta nu voi avea. Vă iubesc nu demagogic, ci în intimitate, cu copiii mei, cu familia mea, căreia îi sunteţi geniu tutelar. Aţi făcut pentru România și pentru lume cât nau făcut toţi Brejnevii, toţi Carterii, toţi Reagănii la un loc. Sunteţi un om binecuvântat, aveţi geniu, aveţi lângă dumneavoastră o femeie excepţională și la lumina
grijii dumneavoastră părintești crește un tânăr patriot revoluţionar din ce în ce mai matur și mai serios, în care simt că miam făcut un prieten, fiul dumneavoastră, Nicu”.
Aniversarea zilei de naștere a liderului partidului din 26 ianuarie era o bună ocazie de a închina o nouă odă „cârmaciului suprem”. Ca și în alte ocazii, Adrian Păunescu nuși ascundea îngrijorarea faţă de influenţa nefastă a sfetnicilor răuvoitori: „Noi, care cu credinţă viaţa vo veghem,/ Nu vrem so creadă nimeni un fel de stea sihastră,/ Iubitul, dragul nostru,
ales, Cârmaci Suprem,/ Ne doare ce fac unii în jurul Dumneavoastră.// Prea mulţi au două feţe și nu cred în nimic,/ Prea mulţi vă tot irită cu fleacuri mult umflate,/ Prea mulţi au rangul mare și caracterul mic,/ Zâzanie cultivă și insecuritate”. În opinia poetului, „conștiinţele perfide” alterau baza politicii înţelepte a secretarului general șil îndepărtau de visul construirii socialismului. Chiar dacă era o zi aniversară, A. Păunescu atrăgea atenţia asu pra campaniilor de demolări care începu seră să schimbe înfăţișarea Bucureștiului: „Sunt ctitorii bătrâne, ce ţării leaţi redat/ Vor să le spargă unii zicând că nus la modă,/ Luaţi sub ocrotire altarul înălţat/ În București de însuși Mihai Viteazul Vodă// Statura Dumneavoastră, printre contemporani,/ Să fie fără seamăn printre faptele de pace,/ Dar nu lăsaţi cultura română fără bani/ Și tot ce este spirit în fapte vom preface”.
Tot folosul patriei era motivul invocat un an mai târziu de Adrian Păunescu pentru ai solicita lui N. Ceaușescu o audienţă. Demersurile sale rămase fără rezultat nu lau descurajat în încercarea de ași recâștiga statutul de poet de curte. O
nouă scrisoare ale cărei versuri fuseseră inspirate de cuvântarea lui Ceaușescu din 6 februarie 1986 era însoţită de poemul intitulat sugestiv „Vă mulţumesc!”: „Întreg al Dumneavoastră, așa mă simt din nou/ Că de minciuni și falsuri fiinţa mie sătulă/ Vă mulţumesc de toate, Cinstit și bun Erou,/ Renașten mine însumi și ultima celulă.// (…) Deaici, din umilinţa la care sunt constrâns,/ Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,/ Bolnav, hulit și singur, cu ochii arși de plâns/ Am să vă fiu ostașul cinstit până la moarte// (…) Îndoliat de rele, acum mă nasc din nou,/ Slujindumi cu credinţă, după putere, ţara/ Vă mulţumesc de toate, Cinstit și Bun Erou/ Din Geniul Dumneavoastră, ca un fertil ecou/ Să vină Adevărul, să vină Primăvara”. Devoţiunea lui Adrian Păunescu dusă la extrem nu a rămas nesancţionată de Virgil Ierunca, acesta definind cum nu se poate mai potrivit în „Antologia rușinii”, rubrică ţinută periodic în presa exilului, servilitatea personajului și anvergura oportunismului: „Adrian Păunescu e ca un stahanovist de altădată: sparge norma adulării și ceilalţi sunt obligaţi să urmeze inflaţia de epitete”.
În iunie 1985, nori negri s‑au abătut asupra existenţei lui Adrian Păunescu. Accidentul de la Ploieşti din timpul spectacolului cenaclului „Flacăra”, soldat cu moartea a cinci persoane şi un număr mare de răniţi, a dus la interzicerea băilor de mulţime şi la căderea în dizgraţie a poetului. După cum singur mărturisea, sfătuitorul dezinteresat al „înţeleptului cârmaci” a căzut într‑o „tristeţe sinucigaşă”. Mioara Anton
Nicolae şi‑a comandat o lampă. Una mare, din cel mai fin cristal. După ce minunatul Baccarat s‑a născut din nisip, plumb şi foc, lampa era gata de livrare. Dar Nicolae nu mai era să o primească. Lumina lui se stinsese definitiv într‑o pivniţă întunecată, alături de soţia sa şi de cei cinci copii: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei. Ciudăţenia face să scriu acest text exact în dimineaţa
zilei de 17 iulie, aceeaşi zi tâmpită a calendarului care acum 98 de ani a mărturisit tragedia.Teodora Manea
Cum se face că scriu despre lampa lui? O altă oroare a istoriei, abia consumată în urmă cu trei zile, a
făcut ca alţi copii nevinovaţi să fie uciși pe străzi. Sub lampa lui Nicolae, trupurile lor au fost triate, unele către spital, altele către morgă.
Lampa lui Nicolae a ajuns acolo, pe malul superb al Mediteranei, datorită unui român, Alexandru Negrescu. Fiu de hangiu din mărginimea Bucureștiului, Negrescu șia încercat norocul în lumea mare și, ajungând în Franţa la cumpăna secolelor, șia folosit mintea să facă avere. A lucrat în lumea bogaţilor, la Monte Carlo, cu visul de a construi cel mai frumos hotel, pentru artiștii și aristocraţia strălucitoare care își cheltuiau averile pe Coasta de Azur. Hotelul sa ridicat în toată voluptatea unei arhitecturi senzuale, cu o cupolă roz, imitând sânul iubitei, cu vitralii, aur și marmură de Carrara. Șapte capete încoronate au fost la inaugurarea hotelului, la începutul lui 1913.
Lampa încă nu era acolo, va veni mai târziu. Nici măcar doi ani nu au trecut, că visul a început să se năruiască sub tragedia Primului Război Mondial. Hotelul a fost transformat în spital de campanie.
Camerele și holurile luxoase au fost martorele suferinţei. Răniţii au înlocuit artiștii și eleganta aristocraţie. Alexandru a încercat din răsputeri săl salveze, săl facă din ce în ce mai frumos, să reatragă clientela
bogată. Lampa fusese comandată deja pentru Sala Regală, dar războiul amânase totul. Fabrica de Cristal din Franţa nu mai producea decât rar comenzi speciale pentru a supravieţui. Lampa ţarului ar fi trebuit
să fie una dintre ele, dar revoluţia bolșevică a făcut totul imposibil. Negrescu a cumpărato, bucuros cumva de afacere. Dar afacerile sale nu vor mai avea viaţă lungă. Creditorii lau încolţit, iar aristocraţia zdruncinată de război și de bolșevici nu a mai călcat în hotelul său. La sfârșitul războiului, visul său era ruinat. A trebuit să vândă hotelul, iar asta la doborât. A murit doi ani mai târziu, în Paris.
Hotelul lui a supravieţuit timpului, cu splendoarea lui salvată, cu turla roz flirtând peste Promenada Englezilor. Până când o nouă tragedie la transformat iar, o sută de ani mai târziu, în spital de urgenţă. Atunci a ieșit din anonimitatea caldturistică a Nisei pe ecranele lumii. Cupola roz a devenit martora unui loc al crimei, unde priviri de copii reflectând artificii au fost stinse pentru totdeauna.
Lampa lui Nicolae, care nu a fost niciodată a lui, strălucește în Hotelul Negrescu, care și el a fost, pentru băiatul ambiţios de la marginea Bucureștiului, un vis de scurtă durată. Oare ce putem poseda cu adevărat pe această lume? Ne posedăm și suntem posedaţi de visele noastre. Ele, ca și lumina reflectată de candelabrul celor 16 000 de cristale, au greutatea clipei.
nr. 208 www.revistatimpul.ro
EXCLUSIV | 21
Grand Baz’Art, un festival cât o lume Adina Scutelnicu
Gisors, un orăşel medieval din Normandia de Sus (Franţa), a găzduit la începutul lunii iulie 2016 unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de artă singulară din lume, Grand Baz’Art. Artişti de pe cinci continente au „tulburat” liniştea celor aproximativ 11 000 de locuitori ai orăşelului patriarhal, expunându‑şi lucrările în patru spaţii emblematice: Primăria din Gisors, La Salle des Fêtes, Château Fort (construit în 1095 din ordinul ducelui de Normandia şi care a servit ca destinaţie finală
Marelui Maestru al Ordinului Templierilor Jacques de Molay, în 1314) şi Biserica „St‑Gervais‑et‑St‑Protais” (sanctuar a cărui construcţie a fost iniţiată în 1119 de Papa Calixte al II‑lea, unul dintre fondatorii Ordinului Templului, şi finalizată graţie reginei Blanche a Castiliei). Fabuloasa aventură a Festivalului Internaţional Grand Baz’Art a început datorită eforturilor unui mare pasionat de arta marginală, francezul Jean‑Luc Bourdila, căruia i s‑a alăturat în urmă cu patru ani, din dragoste pentru acest exploziv gen de artă, românca Oana Amaricăi.
Gisors nu este o destinaţie turistică. Pe străduţele înguste nu întâlnești magazine de suveniruri, nuţi oferă
nimeni stickuri pentru selfie, magneţi de frigider sau alte mărunţișuri făcute săţi amintească de trecerea prin Gisors și nu ţi se vorbește în engleză. În tot ţinutul există un singur hotel, probabil o afacere de familie, unde am reușit să mă cazez numai după ce recepţionerul șia schimbat outfitul de zugrav. Am fost extrem de surprinsă de mulţimea afișelor ce anunţau marele eveniment și de faptul că toată lumea luase la cunoștinţă că în oraș vor veni „artiștii”. Între 1 și 3 iulie însă, orășelul șia jucat impecabil rolul de capitală mondială a artei singulare. Întâmplător sau nu, pe străzi au fluturat steguleţe roșgalbenalbastre.
Fortăreaţa artistică străjuită de garguie
De la 24 de metri înălţime, câteva legiuni de garguie înrolate pe vremea cavalerilor templieri la Biserica „StGervais etStProtais” străjuiesc orășelul Gisors. Dea lungul celor aproape nouă secole de serviciu religios, acești paznici au supravieţuit unui incendiu devastator, în 1124, și bombardamentelor distrugătoare ale celui deal Doilea Război Mondial. Șiau făcut însă datoria: Gisors a fost protejat. A intrat în mileniul al treilea cu aceeași arhitectură medievală, dar cu un aer european contemporan și un primar în vârstă de 28 de ani (a fost ales în această funcţie la doar 26 de ani), Alexandre Rassaërt, care a înţeles că e bine să pună orășelul pe harta internaţională a artei. A acordat așadar tot sprijinul Festivalului Grand Baz’Art, aflat anul acesta la cea dea VIIIa ediţie. „Aș vrea să le mulţumesc lui JeanLuc Bourdila și Oanei Amaricăi pentru curajul de a susţine cu atâta forţă această artă marginală un pic nebună, adesea surprinzătoare și întotdeauna
exigentă și vă invit să împărtășiţi cu noi aceste momente speciale de mare prietenie și de impresionante descoperiri artistice”, a menţionat Alexandre Rassaërt în deschiderea festivalului.
O artă în ascensiuneArta singulară, cunoscută și ca artă
brută, marginală, outsider sau nonmainstream (ca să preiau termenul unui alt împătimit al genului, Randall Morris), este unul dintre genurile artistice aflate întro puternică mișcare ascendentă. Realizată spontan, deseori de persoane fără pregătire de specialitate, dar sub imperiul celor mai autentice trăiri artistice, arta singulară a fost pe nedrept ostracizată. După cel deal Doilea Război Mondial însă, arta brută a intrat în atenţia specialiștilor graţie artistului francez Jean Dubuffet, care a făcut cunoscute valenţele deosebite ale acestui gen. În momentul de faţă, arta singulară intră în forţă pe piaţa artei mainstream prin vi goare și autenticitate. „Artiștii marginali sunt de obicei persoane hipersensibile, care trăiesc întro lume interioară și sunt deseori solitari, izolaţi de o lume ultramediatizată și expansivă. Asta le poate produce șocuri emoţionale, uneori puternice, artiștii aflânduse între nevoia de legitimare și dorinţa de recunoaștere, între plăcere și trauma de a rămâne singuri prin creaţia lor. Nu există răspunsuri sau soluţii, un artist nu poate rămâne artist fără dilemele sale”, este de părere JeanLuc Bourdila. „Conceptele se adresează dialecticii și filosofiei, altfel spus, sunt destinate acelui moment în care un artist nu mai are nimic de zis cu mâinile și cu inima. Așa că le spunem artiștilor: nu vă schimbaţi! Vă iubim pentru felul în care sunteţi: diferiţi, sfâșiaţi, dar întotdeauna sinceri”, adaugă Oana Amaricăi.
Grand Baz’Art ma șocat prin lucrări eminamente sincere, autentice. Începând cu excepţionalele lucrări ale lui Roger Chomeaux (zis Chomo), artist marginal, poet, muzician și cineast, care a trăit timp de 40 de ani ca un eremit în pădurea Fontainebleau, și continuând cu ceilalţi 17 artiști care șiau prezentat creaţiile unui public surprinzător de numeros, lucrările au frapat prin francheţe și autenticitate. Juriul, din care am avut onoarea să fac parte ca jurnalist de artă al revistei Timpul, partener media al acestui eveniment, alături de scriitorul, istoricul de artă și curatorul Laurent Danchin, Françoise Monin (redactorulșef al revistei Artension), bloggerul de artă marginală Sophie Lepetit, consilierul local în domeniul cultural Franck Capron
și consilierul cultural independent Anne Puech, a acordat șapte premii, dintre care două au fost câștigate de artiști români. Premiul special al juriului a fost acordat artistului francez JeanLuc Giraud, care, „din timiditate”, după cum mia mărturisit, a lucrat toată viaţa doar autoportrete; premiul categoriei „Umor” a fost câștigat de belgianul Stéphane Gillain, scriitor, poet, eseist, ilustrator și pictor; premiul pentru „Expresivitate” a revenit pictoriţei naive Paraschiva Dumitru, o autodidactă discretă, care trăiește întro mică fermă din România; la categoria „Dinamică” a fost premiat peruanul Gerardo Boza; la categoria „Culoare”, premiul ia revenit marocanului Mostafa Ben Malek, pentru picturile năucitoare izvorâte din amintirile din copilărie, iar la categoria „Psihologie” a fost premiat tot un român, Marian Simon, pentru o serie de lucrări onirice, suprarealiste, dintro dimensiune bizară, atemporală. Arta Minei Mond, inspirată dintro lume proprie, a Evului Mediu și ezoterismului, a obţinut premiul special al revistei Artension.
Et in Arcadia ego!După trei zile de Grand Baz’Art, aveam
săi dau dreptate primarului Alexandre Rassaërt în privinţa „momentelor speciale de mare prietenie și de impresionante descoperiri artistice”. A fost una dintre cele mai calde și mai prietenești întâlniri artistice la care am participat vreodată. Am mâncat și băut vin frăţește, amestecaţi, organizatori, artiști, jurnaliști, voluntari (familia portughezotunisiană Fekih care a susţinut festivalul încă de la prima ediţie) și oficialităţi. Nau existat partajări sau favoritisme, nici „mese oficiale”; nimeni na ezitat săi ceară primarului solniţa, dacă o avea la îndemână. Și nam văzut nici urmă de lipsă de respect. Miam dat seama pentru prima dată că nu limbajul verbal înseamnă comunicare și, în ciuda faptului că invitaţii au venit de pe cinci continente, neam înţeles unii cu ceilalţi întrun fel omenesc, misterios, ca înaintea ridicării Turnului Babel. Cumva, am înţeles cuvinte chiar și din filipineză și miau reușit niște pronunţii pe care nu leaș mai putea repeta nici cu ajutor specializat. Sau făcut lucrări pe loc, la două, patru sau mai multe mâini și a fost mai mult decât reconfortant să constat că latura ludică umană nu dispare și că oamenii se pot juca pur și simplu chiar și după vârsta de 70 de ani. Poate sună clișeistic, dar am să o spun ca pe o concluzie personală: arta leagă oamenii, transcende religiile, graniţele, ierarhiile, valorile materiale, orgoliile și vanitatea umană.
www.revistatimpul.ro iulie 2016
22 | ESEU
Idei în agora
Despre Brexit, dincolo de clişeeDan Pavel
În Regatul Unit, despre ieșirea din UE se discută de decenii. Este de neînţeles de
unde provine șocul afișat de unii la vederea rezultatului prevăzut de anumite sondaje, mai ales că în lunile din urmă au existat variaţiuni ale preferinţelor. Orice rezultat era posibil și acceptabil. Tonul apocaliptic afișat de mulţi legat de catastrofa ieșirii din UE ne arată că puţini au fost atenţi la argumentele pertinente ale celor care susţineau avantajele acestei alegeri. Nu este nici o catastrofă, mai ales pentru UK. Iar dacă UE va învăţa ceva, va fi cu atât mai bine.
Mam ferit de comentarii în perioada premergătoare, pentru că era treaba votanţilor să cântărească avantajele și dezavantajele poziţiilor contrare. Voiam să analizez votul, indiferent de rezultat. Dar am citit cu atenţie în presa anglosaxonă argumentele și contraargumentele părţilor. Cred că pentru România integrarea în NATO și apoi în UE reprezintă cele mai importante decizii de politică externă din perioada postcomunistă. Datorită modului precar în care funcţionează la noi democraţia, legislaţia și puterile în stat, avem nevoie de forumul comunitar.
Am înţeles însă din argumentele celor care susţineau Brexitul că pentru Marea Britanie erau mai mari ponoasele decât foloasele.
De când UK a intrat în Comunitatea Economică Europeană, în 1973, după ce în prealabil fusese respinsă de două ori, curentul de opinie favorabil ieșirii (cu partizani în toate partidele și întrun spectru larg de organizaţii civice, grupuri de afaceri și profesii) a fost constant puternic. De când a venit la putere, fiind supus la presiuni inclusiv din partea propriului partid, David Cameron a promis că va organiza referendumul și va renegocia reformarea UE. Criticii megaorganizaţiei au subliniat adesea evidentele sale defecte. Argumentele și dovezile aduse de criticii raţionali ai UE merită ascultate; ele nu sau auzit din pricina vacarmului propagandistic.
UE a devenit un monstru birocratic, în care o mână de oameni hotărăsc ce este mai bine
pentru toate naţiunile componente, indiferent de nevoile exprimate de acestea în alegerile interne. Este „legea de fier a oligarhiei”, formulată acum un secol: „Cine spune organizaţie spune oligarhie”. Diferite ministere din Guvernul de la Londra primeau săptămânal dosare voluminoase de reglementări de la Bruxelles. Ele trebuiau să răspundă urgent, dar cei responsabili nu aveau timp nici să le citească.
Fără amendamente, ele intrau automat în vigoare. O administraţie birocratică nealeasă de nimeni ia constant hotărâri care nu mai ţin cont de voinţa majorităţii alegătorilor, iar asta se întâmplă în toate domeniile importante, de la întocmirea bugetelor până la statutul șomerilor, de la educaţie și îngrijirea sănătăţii până la pensii și salarii. Iar cei care hotărăsc nu pot fi controlaţi de alegători sau de aleșii lor.
Întro democraţie, deciziile se iau în interes public. Când apare dezacordul, el este negociat transparent, iar nemulţumiţii pot influenţa procesul decizional. Așa ceva nu se întâmplă în UE, care nu mai este de multă vreme o democraţie. Criticii au observat că UE este „anti” la orice ţine de esenţa liberalismului economic (piaţă liberă, comerţ, investiţii libere, inovaţie, competiţie). De câte ori a fost vorba despre punerea din nou a puterii decizionale în mâinile alegătorilor, UE sa împotrivit, pentru că se teme de referendumuri în ţările membre. Grexitul și Brexitul au dovedit acest fapt.
Presiunile făcute în deceniile din urmă pentru reformarea UE nu au avut succes. După Brexit, UE este obligată să se reformeze, să redevină o democraţie liberală, precum cele mai multe dintre părţile sale componente. Dacă nu va reuși, alte ţări vor urma exemplul britanic, iar dacă va reuși, Marea Britanie se va întoarce.
Declaraţia unui român emigrat în Marea Britanie după Brexit, „îmi este ruşine de ţara în care m‑am stabilit!”, arată că democraţia este neînţeleasă. Dincolo de parvenitism şi nivelul de inteligenţă, o asemenea declaraţie din partea cuiva care nu s‑a simţit bine în propria ţară nici după căderea comunismului şi s‑a stabilit altundeva din motive economice este o ipocrizie. Faptul că partizanii rămânerii în UE au fost nemulţumiţi ne arată ceea ce ştiam de mult. Nu s‑a inventat
încă un referendum care să‑i mulţumească pe toţi. Votul pentru alegeri, referendumurile pentru adoptarea unei legi reprezintă esenţa democraţiei. Indiferent de rezultat, ele trebuie acceptate. Dacă aceste reguli sunt respinse, democraţia devine inutilă.
Psih(o)analiza subiectivă
Aşa‑i românul?Mam tot (pseudo)conso
lat cu faptul că nai cum să fii altfel în trafi
cul românesc, unde autostrăzile sunt simbolice, drumurile europene și naţionale sunt, practic, nefrecventabile, semaforizările locale au valoare de test psihologic, iar ninsoarea sau ploaia torenţială ne pot schimba fundamental destinul. Nici nu vreau să mai pomenesc de pietonii care traversează strada când și cum le tună – cu căștile în urechi, cu ochii pe telefon și cu preconcepţia că șoferii sunt niște indivizi (apelaţi metaforic „boule”, „idiotule”, „blondo”) care trebuie să aibă ca principală preocupare ghicirea intenţiilor lor.
Am fost în vacanţe prin Europa. În Viena am observat cum fulgul de zăpadă nu reușea să atingă caldarâmul, pentru că zeci de mașinuţe lucrau anticipativ la chestia asta. În Germania, foarte multă lume circulă cu bicicleta, de la domni în costum negru și cămașă albă la doamne cu fustă plisată, sacou clasic și toculeţ de 6. Alţii se deplasează cu metroul sau cu trenul, iar 4 × 4 sau limuzinele așteaptă cuminţi în
garaj situaţiile specifice. În Corfu sunt drumuri înguste, multe dintre ele cu lăţimea unui singur sens de mers, cu pante abrupte și curbe contorsionate. Distanţa de 3540 de kilometri se parcurge întro oră și jumătate. Fără claxoane sau înjurături. Toată lumea este dispusă să cedeze trecerea cu maximă deferenţă. Orice situaţie complicată ce ţine de meteorologie, aglomeraţie sau infrastructură rutieră are o soluţie rezonabilă din punct de vedere tehnic, dar și uman.
Având proaspătă în minte lectura lucrării lui Daniel David, Psihologia poporului român, încerc sămi explic nivelul nostru scăzut de toleranţă la frustrare, reacţiile emoţionale exacerbate,
întâlnite în situaţii cotidiene, banale. Autorul tratatului identifică principalele trăsături pozitive și negative ale noastre: „Aș menţiona ca virtuţi ale românilor potenţialul intelectual (de inteligenţă și creativitate) și competitivitatea, iar ca atribute psihologice de îmbunătăţit, încrederea scăzută în oameni, care duce la o lipsă de cooperare pentru acţiuni colective în beneficiul comun și tendinţa de distorsionare a realităţii prin exagerarea atât a pozitivului (prin emoţionalitatea ridicată), cât și a negativului (prin scepticism sau cinism)”.
Albert Ellis, unul dintre iniţiatorii psihoterapiei cognitivcomportamentale, consideră că cele
mai importante structuri cognitive evaluative generale sunt cogniţiile iraţionale (gândirea inflexibilă, absolutistă) și cele raţionale (gândirea flexibilă). Fiecare dintre ele generează alte trei tipuri de cogniţii aflate în opoziţie: catastrofarea vs noncatastrofarea, lipsa de toleranţă la frustrare vs toleranţa la frustrare și evaluarea globală (de exemplu, „toate blondele sunt proaste”) vs evaluarea contextuală.
Deși, la prima vedere, neam gândi că dezirabil ar fi să nu avem cogniţii iraţionale, Ellis ne încurajează parţial, avansând ipoteza că gândirea iraţională este un proces adaptativ, care la ajutat pe om să supravieţuiască dea lungul evoluţiei sale. Dacă nar
gândi uneori catastrofic, el nu sar feri de pericole. Pe de altă parte, dacă la vârstele mici individul este obișnuit cu un nivel scăzut de toleranţă la frustrare (de exemplu, copilul ţipă după o jucărie și, astfel, o primește imediat), la maturitate, va deveni acel adult inadaptat, furios și veșnic frustrat chiar și în faţa celor mai mici obstacole.
Date fiind aceste teorii, tot nam găsit o explicaţie satisfăcătoare pentru comportamentele noastre licenţioase, pentru acţiunile superficiale. Oare cheia este „lipsa de cooperare pentru acţiuni colective” și „tendinţa de distorsionare a realităţii prin exagerarea pozitivului și a negativului”? „Potenţialul intelectual” pare să rămână uneori stingher.
Cel mai adesea, circul singură cu propria maşină prin traficul local sau naţional. Deci autocenzura, la capitolul verbalizării, se află la cote minime. Partea bună e că solitudinea potenţează creativitatea, în sensul că pot emite înjurături nestereotipe, fără repetiţie, preţ de minute în şir.
Partea proastă e că îmi scade respectul de sine: dezavuez comportamentele vulgare, primitive, iraţionale, instinctive ale oricui, începând cu ale mele.
Lavinia Maria Pruteanu
nr. 208 www.revistatimpul.ro
JURNAL | 23
Actualitatea literară
Noul muzeu de istoriePolitica arhitecturii
Supravieţuitorul
În România, cu puţine excepţii (dar notabile, precum Muzeul de Istorie al Bucovi
nei din Suceava sau Muzeul de Istorie Naturală din București), muzeele au rămas blocate undeva în timp, atât din punct de vedere al conceptului de expunere, cât mai ales al spaţiului. Lipsa fondurilor, dar și procedurile care favorizează licitaţiile unde câștigă proiectul cel mai ieftin sunt printre cauze. Un muzeu remarcabil nu poate apărea decât în urma unui concurs de arhitectură. De aceea, Muzeul Naţional de Istorie al României din București este o excepţie remarcabilă.
Recent, sa încheiat concursul internaţional de soluţii pentru noul MNIR. Temele acestuia au fost revalorizarea clădirii fostului Palat al Poștelor, relaţiile acestei
clădiri cu mediul urban, precum și crearea unui nou concept spaţial și muzeografic.
Dintre cele 37 de proiecte participante, sau distins trei familii de soluţii: realizarea unei structuri independente în interiorul atriului și a unui subsol independent, ascuns; realizarea unui acoperiș din sticlă deasupra atriului central; deschiderea tuturor nivelurilor subterane ale atriului întro compoziţie topografică. Primele trei premii reflectă câte una dintre fiecare familie de soluţii.
Câștigător a fost declarat proiectul remarcabil al celor de la STARH A.C.D. din București (Iulia și Florian Stanciu). Cei de la STARH au avut o abordare minimală, cu un deosebit respect faţă de contextul în care sau amplasat și cu o foarte bună atenţie
faţă de detaliu (http://oar.archi/ro/ concursuri/proiect/noulmnir/ 208). Ei au propus o grădină urbană acoperită, un spaţiu public liniștit, întrun ţesut al Centrului
Istoric destul de agitat, cu relativ puţine spaţii statice. Acoperirea atriului este una plată, modernă, minimalistă, unificatoare, realizată la nivelul cornișei clădirii
princi pale (aproximativ 13 metri înălţime). Numărul stâlpilor este redus, aceștia fiind amplasaţi în așa fel încât structurează suplimentar spaţiul public deschis. Această acoperire a atriului nu atinge clădirea existentă, creând un spaţiu intermediar între cele două, reușind astfel să pună în valoare ambele structuri, fără a fi în competiţie. Primul nivel de subsol are de asemenea o atmosferă plăcută, intimă prin intermediul bolţilor introduse, fiind, evident, un spaţiu modern, dar cu o trimitere subtilă către substanţa istorică a contextului.
Din păcate însă, în România, multe dintre proiectele câștigate prin concurs nu ajung să fie construite. Să sperăm că acest nou muzeu va fi o excepţie și din acest punct de vedere, pentru că România are nevoie de el.
Dragoş Dascălu Uneori, relansarea unui muzeu ţine de reinventarea spaţiului său. Muzeele cu spaţii interesante, poate chiar cu o imagine iconică, atrag la fel de mulţi oameni precum exponatele. Este o lecţie pe care marile muzee au învăţat‑o de mult. Neues Museum din Berlin a renăscut şi se bucură de un foarte mare succes după intervenţia lui David Chipperfield, iar Muzeul Naţional al Artei Secolului XXI din Roma (MAXXI) a devenit un reper datorită arhitecturii regretatei Zaha Hadid.
Prin urmare, Matei Călinescu se hotărăște să înceapă un jurnal (Un altfel de jurnal.
Ieșirea din timp, Editura Humanitas, București, 2016), altfel decât cel publicat în 2005, a cărui principală preocupare ţine de re glajul memoriei. De la un moment încolo, constată el sec, fără a se răsfăţa în enunţuri paradoxale, viitorul se poate găsi numai în trecut. Iar acesta e, în ceea cel privește, încărcat, spectaculos și eminent. Literar, a pornit din mijlocul unei generaţii excepţionale, umăr la umăr cu scriitori pe care continuă săi admire: Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Cezar Baltag, Petre Stoica. Erau energici și își tratau tinereţea fără respect, afundânduse în boemă. Una care ia ucis unul câte unul. Se întrebau, fotografiinduse fratern (imaginea e celebră), care dintre ei va dispărea cel dintâi. Regăsită după Revoluţie, România culturală ia pierdut pe aproape toţi. Dar a pierdut ceva și mai important: normalitatea. Climatul de suspiciune generalizată și lipsa de umor (nu structurală, ci educată în timp) îl determină pe Matei Călinescu să renunţe la gândul unei reveniri definitive. Dintre prietenii apropiaţi, iau rămas câţiva, iar amintirea celor care nu mai sunt rămâne mai curând
un etalon moral. El îl evocă pe Miron Chiraleu ori de câte ori îi parvin din ţară vești dezamăgitoare despre câte o nouă victimă a isteriei dosarelor Securităţii.
Pe acest fond, cade pe neașteptate diagnosticul clinic. Cel care se pregătea lent pentru un exitus măsurat e nevoit să accepte că totul se va sfârși mult mai repede. Până atunci, va fi un supravieţuitor (termenul e medical și nu are nimic eroic). Jurnalul nu trebuie abandonat. În definitiv, aceasta era și logica lui. Numai că, fără a suferi modificări, poetica lui se accelerează. Printre alveolele de memorie își fac loc tot mai des și cu o regularitate tot mai crudă însemnări ce ţin de evoluţia bolii. Părţile acestea, care în manuscris erau mult mai numeroase, au fost, aflăm, temperate de editor. Spre binele cărţii sau, mai bine spus, spre menajarea cititorului, șiașa împovărat de accesul direct, senzorial, întro zonă dificil
de parcurs pentru cei slabi de înger. E motivul pentru care și evit să discut explicit acest filon, șiașa prezent pretutindeni, chiar și în cele mai gratuitestetice pagini (cum sunt rândurile despre Proust, recitit cu delicii profesorale chiar în timpul ședinţelor de chimioterapie).
Efortul de a nu supralicita – cel puţin tematic – boala se simte. Nui doar o poză socială, e un exerciţiu cotidian. Anevoios, dar eficace. Matei Călinescu își continuă dezinvolt lecturile (care urmăresc, et pour cause, marile texte ale stoicilor de felul lui Marcus Aurelius) și audiţiile muzicale (de data aceasta, în căutarea unui efect liniștitor, de unde predilecţia pentru sonatele lui Händel). Ţinta e aceeași pe care șio fixase de la bun început: îmblânzirea morţii. Ce se schimbă e numai intervalul pe care îl are la dispoziţie. El realizează (o realizase dinainte, analizând un autoportret al lui David Bailly, la p. 122) că există o asociere între cărţi și moarte. Craniile din picturile olandeze în siajul lui vanitas vanitatum sunt întotdeauna sprijinite de câteva incunabule. Legătura e mai profundă deatât: scrisul și simpla biologie, oricum îndreptată tensionat către propria extincţie, sunt la rândul lor conectate.
Întrun schimb de replici cu Ion Vianu, „geamănul” său, Matei Călinescu scapă, fără săși dea seama, răspunsul la o întrebare latentă: „Tu poţi acum să scrii capodopera ta. Eu, din păcate, trebuie să mă mulţumesc cu jurnalul – singurul gen compatibil cu viaţa de pe o zi pe alta; singurul gen care se adresează esenţial unui unic cititor: celui carel scrie și nimănui altcuiva” (p. 309). E aici o definiţie suigeneris. Jurnalul presupune o limitare, nu o deschidere stilistică (prin „stilistică” subînţeleg și tensiunea interioară, nu numai pelicula formei). El intervine atunci când viaţa nuţi dă de ales, când alte proiecte pur și simplu nu sunt tolerate de ţesuturile tale. Sau scris, pentru a explica inapetenţa unor mari autori faţă de acest gen confesiv, mii de pagini, unele superbe. Faţă de acestea, laconic, ar gumentul lui Matei Călinescu e dirimant. Sufocă orice nuanţare, orice figură retorică, oricât de inteligentă.
Cosmin CiotloşLa aproape 73 de ani, Matei Călinescu capătă revelaţia îmbătrânirii. Înţelege că pătrunde într‑o ultimă etapă a vieţii, una care presupune reflecţie, adâncire şi o atenţie continuă, căreia nu‑i mai este îngăduit să rateze nimic. One day at a time devine noua sa deviză.
www.revistatimpul.ro iulie 2016
24 | AGORA
Presa Timpului
Revista de cultură contemporană Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.
Plagiate, fotbal, iconiţeRadu Vancu
Cristian Câmpeanu, „Campania lui Mircea Dumitru.
Anatomia unei ticăloșii”, 22, 7 iulie 2016
E excelentă punerea la punct pe care Cristian Câmpeanu o operează în revista 22 în privinţa „cazului” Mircea Dumitru: o campanie pornită de
Victor Ponta și preluată prompt de televiziunile excesiv de prietenoase cu fostul primministru a încercat săl acuze pe proaspătul ministru al Educaţiei de… plagiat, fiindcă ar fi tradus din Wittgenstein fără să cunoască limba germană.
Firește că e o culme a tupeului ca Victor Ponta să acuze pe cineva de plagiat. În plus, al acuza taman pe profesorul Mircea Dumitru, unul dintre cei mai integri intelectuali publici de azi, trădează, dincolo de calculul politic, și o voluptate a maculării care, venind din partea lui Victor Ponta, nu prea are de ce să ne mire.
În orice caz, demontarea aberaţiei e făcută impecabil de Cristian Câmpeanu. Doar două vorbe aș mai adăuga și eu privind acest „caz” Mircea Dumitru.
1. Mircea Ivănescu nu conversa în germană – ceea ce nu la împiedicat să traducă mii de pagini din Kafka, Musil, Broch, Nietzsche, Rilke etc. Nimeni întreg la minte nu la acuzat că nar ști germana pentru că nu conversa în această limbă.
2. A acuza pe cineva că a tradus o anume parte din scrierile filosofului austriac Wittgenstein din engleză e similar cu a acuza pe altcineva că a tradus o anume parte din ce a scris eseistul român Cioran în franceză. De altfel, așa cum Cioran e prezentat adesea ca scriitor
românofrancez, și Wittgenstein e pomenit frecvent ca filosof austrobritanic.
Vladimir Tismăneanu, „Presupusul plagiat al d‑lui Ponta
și tentaţia orientalizării: un scurt răspuns profesoarei Alina Mungiu‑Pippidi”,
Contributors, 21 iunie 2012
Pe 8 iulie, după ce noua comisie a CNATDCU a declarat (cu 34 de voturi din 35) că lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta este plagiată, Vladimir
Tismăneanu a făcut o actualizare (pe contul său de Facebook) a articolului său din 2012 de pe Contributors în care vorbise despre „tentaţia orientalizării” României.
În articolul său, domnul Tismăneanu citează o declaraţie absolut revoltătoare a Alinei MungiuPippidi dintrun număr din Adevărul acelei veri fierbinţi care, în toată nebunia din 2012, îmi scăpase. O reproduc în cele ce urmează: „Toate lucrările de doctorat din mediul academic românesc sunt la nivelul celei semnate de Victor Ponta. Adică sunt niște compilaţii fără valoare, care nu corespund nici pe departe standardelor academice internaţionale”.
Nu e vorba că mă simt personal jignit de afirmaţia asta (deși mă simt), dar Alina MungiuPippidi jignește câteva zeci de critici ai generaţiei mele cu doctorate strălucite, din care au ieșit cărţi superlative, dintre acelea care justifică o întreagă generaţie. De la Andrei Terian la Alex Goldiș, de la Antonio Patraș la Bogdan Creţu, de la Doris Mironescu la Mihaela Ursa etc. etc. etc., câteva zeci de tineri au ilustrat în ultimul deceniu critica și eseul românesc
cu o inteligenţă și o imaginaţie extraordinare. Această inteligenţă și această imaginaţie lea insultat doamna Alina MungiuPippidi cu fraza ei inacceptabilă. Pe care o găsesc la fel de revoltătoare ca și plagiatul lui Victor Ponta.
David Barnett, „Icelandic book trade gets a kick from Euro 2016”,
The Guardian, 7 iulie 2016
David Barnett arată, în articolul său din The Guardian, că succesul întru totul neașteptat al echipei islandeze la Campionatul European de Fotbal a
avut drept efect, de asemenea întru totul neașteptat, creșterea semnificativă a interesului pentru piaţa de carte islandeză. Spus mai simplu, fotbalul islandez a făcut să explodeze industria de carte islandeză. E o chestiune pe care, din punctul meu de vedere, realitatea nu a pututo obţine decât combinând ludicul borgesian cu cele – de altfel, întru totul eterogene – ale lui Thomas Pynchon și Radu Cosașu. Chestii din astea îţi mai restabilesc încrederea în inventivitatea realităţii. Dar și în rostul acestei specii.
În finalul articolului, e citat un editor islandez care spune că industria de carte din Islanda e totuși foarte mică, de abia 40 de milioane de euro. Așadar să ne uităm peste cifre: Islanda, cu o populaţie de 330 000 de locuitori și o industrie a cărţii de 40 de milioane de euro; România, cu o populaţie de 20 000 000 de locuitori și o industrie a cărţii de 60 de milioane de euro.
Ca să rezolve chestiunea aceasta spinoasă, Christoph Daum, proaspăt antrenor al Naţionalei de Fotbal a României, ar trebui să comande la toate mânăstirile din ţară sute de mii de iconiţe cu Martin Luther.
Top Related